viaţa unui penel-cruce

[Anne Marie Bejliu]

infinit de culori pe o pană de vultur...

gândurile reconstruite la infinit,

îşi depun literele pe un cadran albastru

şi anotimpurile le fură creaţiile,

reinventând poemele timpului.

 

unele aleg începutul.

altele miezul dogoritor al aşteptărilor.

altele le conturează roadele în mii de lumini...

 

linii, puncte,

arcuiri periculoase în seminţele poamelor

dulci acrişoare.

 

şi nimicul e un anotimp al pământului.

îşi risipeşte braţele pe frunţile plecate în călătoriile pulsului,

printre ritmuri fireşti

sau nu...

 

zvâcnesc paşi

şi uitate gesturi reconturează ramuri...

 

în liniştea drumului orbilor,

doar păsările tresar

şi pene lungi de timp aduc vămile mai aproape.

 

departe strigă vulturul,

când o creastă singuratică îi agaţă picioarele.

aripile le închide şi ochii lui

surprind reînceputurile...

...şuvoaiele de crispări între a fi şi a pleca rece,

străin dintre gheţarele iernii.

 

ea,

singură, sinceră,

în singurătatea unei rostogoliri a ninsorilor,

pe obrajii de piatră ai statuilor

din parcul privirilor amânate...

 

şi primăvara banalului,

cu braţele verzi cuprinde ramurile

reinventate în toamnele tinereţii.

 

şi culorile bând tăriile firii,

când stropi de ploaie

anunţă final de festin,

în mişcarea unui penel în formă de cruce.

 

în liniştea unei pene de vultur

cu aripile strânse,

omul reaprinde o candelă...

lasă braţele deschise larg,

pentru a nu risipi conturul

unui penel - cruce.

[Anne Marie Bejliu]

a trăit o imagine tulburătoare. am încercat să găsesc o fotografie potrivită dar mi-a fost imposibil. 

mulţumesc din inimă, Adina!