Versuri cu vino-ncoace

[Mariana Bendou]

Versuri cu vino-ncoace

autor Marian Dragomir, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014   

 

          Am parcurs volumul de versuri “cu vino-ncoace” ale poetului Adrian Dragomir “sãrutând anatomia versului” sãu şi sfarsind , cu adevarat prin a “iubi poetul pana la ultimul vers”! Aceasta pentru ca, osciland intre profunzime si umor , intre cautarea adevarului si sexualitate, poemul sau “nu are rusine “ sa spuna lucru-rilor pe nume, “zambeste si vorbeste permanent” captivand cititorul.                                               Ar putea fi considerat  un volum de versuri testament, o profesiune de credinta  originala avand in vedere mesajul  lasat “catre toti cei care mai citesc poemul” sau : ”am fost apostrofat de catre cei doisprezece apostoli / ca vreau sa fac un cover / asa ca nu mai am drept de autor / asupra volumului acesta.”                           Poetul nu se poate ascunde  si nici nu poate renunta la misiunea sa , conditie a insesi existentei sale “Eu sustin tirania versurilor / sunt liber si spun ce simt / nu ma ascund dupa nickname-uri” si “va invit maine / sa topaiti prin sfera / unde voi dezveli / viata mea.” Poemul intitulat „Supliciul creatiei” mi se pare cea mai de  re-usita si profunda creatie din acest volum; in el ajungem sa-l cunoastem si intele-gem pe adevaratul Marian Dragomir descoperind totodata si cheia cartii: „poetul nu e tampit / dar se zice ca este rau-voitor /da share la viata sa”. Dupa ce isi com-para conditia cu cea a omului obisnuit ori a altui creator „un idiot poate sa pretinda /ca a scris un vers si traieste / dar nu realizeaza ca cineva / nu gaseste prefixul in-spiratiei”, autorul cartii trage, ca pentru sine,  concluzii: „ poetul / bea o cana de saliva in fiecare zi / si corespondeaza cu lumea” dar  „poetului/ nu-i curge seva pe degete /pentru ca este protejat de gandurile / care sunt mai curate decat pielea”. Incercarile poetului de a se oferi semenilor sai si par a fi fost nenumarate si fara de folos „pentru a redobandi increderea oamenilor / am trimis soli / cu tabula rasa / iar voi va mirati / ca in loc de vorbe si latifundii / sunt ras in cap / ca un ulcior de lut / doresc dialog si iertare / filozofi in tara / targoveti din noua ordine / ce pot explica lumea simturilor / si pot deschide ochilor templul” si „am ucis / pana cand etica a devenit unealta/ iar cuvintele au construit / casa singuratatii”.  In poemul „se vinde arsenic”, autorul cartii este preocupat de conditia poeziei si a creatorului in contemporaneitate: „ va spun ca / in prezent poetii / urmeaza un regim / ce omoara realitatile”. Poetul zilelor noastre este obligat in continuare la mizerie: „optiunile bietului poet sunt simple / pentru dezintoxicare ofera ceruri”dar, prin creatie, devine longeviv:”statisticile spun / si este suta la suta adevarat/ ca poetii care se imbolnavesc de cancer / si nu fac absolut nimic sa-l trateze / traiesc mai mult decat cei care merg la medic”.  Poate si de aceea, in poezia imediat urmatoare in carte „nerusinatul”, autorul spune „eu nu consider poetii oameni / glasul lor este femeia tanara/ ce goneste gandul prin maduva oaselor / iar cand ma gandesc / mi e face carnea nor” finalizand intr-un alt poem”nu stiu sa vorbesc / asa ca mai bine / fac amor ca poetii”. Sa fie aceasta o alegere?!O renuntare la misiunea divina in favoare existentei materiale, mici si omenesti? Caci autorul cartii tocmai gasise, o definitie a poeziei  dezvaluind-o in poemul „Facerea” ca pe un crez poetic si originala lectie de limba si literatura romana: „...poemul / se asambleaza / daca stau bine sa ma gandesc / din doua materii / buna credinta a cititorului / sacrificiul / mandria /  demnitatea / asa cum martirii / sprijineau facerea lui Dumnezeu”.  Necesara, de altfel, pentru omul de astazi car nu mai gusta poezia ci doar mancarea si razboiul „ una peste alta degust suspansul ca un catel / ce vede lesa si stie ca e scos afara sa faca pipi / in mod cert privirile incruntate /  ridica bratul inarmat / iar ultima dorinta a patronului / e sa facem un lant de fast-vers in romania” (numele tarii este scris , in mod voit, cu literar mica ...!)  Da, transpare  putin cate putin, in paginile cartii deziluzia  de a se fi oferit oamenilor in van : „ma pregatesc sa inchin steagul / distrus de valorile ceasului /  tinand cont ca sunt doar un strateg / in comunicare si in imagine” ajungand pana la revolta „spulber pur si simplu versul / ce clarifica istoria / nu m-as mira / daca peste un veac / crzimea se va servi cu paracetamolul /i vocile tabu/ iar pretul supravietuirii / va costa o bufnita cu baliverne” si sinuciderea printr-o existenta banala „astept strangul fericirii / noului  an / alaturi de cei dragi”.  Daca totusi, „urcand dealul” poetul va reusi , in cele din urma”sa ajunga aproape de paradisul visat, el nu are voie sa uite spunand „totul este al meu”ci trebuie sa raman modest  in bucuria reusitei lui constient ca „nu are nimic / este doar un vizitator / urcand dealul”. Asta pentru ca „se stie din strabuni / este bine sa intervii / in natura intima a unui cuvant / iar zilele se transforma / in tinerete si iubire”. .                                                                                                               Exista si o filozofie asupra destinului uman in general, o relatie a vietii si a mortii, nu doar particularizata la conditia poetului insusi („ daca ar fi sa vorbesc / as vrea sa spun / de un poet / ce dorea sa cunoasca / omul „) , o existenta framan-tata a omului-creator nazuind o continua ascedere dar tras fiind in jos de o trista realitate: “am pornit de la un fapt real /dar am descoperit / ca moartea este de unica folo-sinta” , de asemenea “totul incepe cu un basm / si totul se sfarseste cu o pleca-ciune”.  Uneori , autorul este miscat de totala neputinta umana si / sau de neim-plicare facand apel la trezirea constiintei si spiritului civic: „atentie / pe strada sperantei / au ramas pisicile care plang /  iar politia n-a facut nimic / pentru a ajuta creaturile sa iasa afara”.                                                                                                                       Viata cotidiana se desfasoara pe strada, devenita o scena suspendata intre cer si pamant, in care oamenii, actori mai mult sau mai putin grabiti, isi cauta mantui-rea prin cuvinte: “strada incheaga cuvintele slobode / si aprinde vesmantul paman-tului” iar verticalitatea ascederii nu mai tine de divin ci doar de  numarul de etaje ale imobilelor „de ce te crezi mai presus / ai alte sanse la cer” si „de ce desconsi-derati mall-urile / suntem cu totii egali / chiar daca avem etaje diferite”. Poetul supravietuieste acestora gasindu-si mereu un drum, acolo unde altii esueaza,  luminat fiind de  inspiratia creatoare: „niciodata nu sunt superior / unei strazi prost maturate /in schimb sunt foarte fericit cand / merg pe caldaramul proaspat uns de soare /chiar in fata blocului/ cand vin de la mall”.         Existenta actuala a devenit stearsa, liniara: „cineva coase o haina / o gaura in uniforma / o roata desumflata” pentru ca totul se rezuma doar la cuvinte si imagini, mai putin la emotii si trairi „ne intalnim in cuvinte / soptite sau rostite / vorbe de incredere sau neancredere” si  „mergem spre ceea ce nu vom putea descoperi”.                                                   Desi este o critica la adresa societatii actuale belicoase („soldat cu mustata / rasplatit cu un gram de verdeata”culminand cu „soldatului nici o muiere /  nu i-a scapat  neatinsa / de verdele lui”) la care Marian Dragomir mai face referire si in alte versuri, poezia „atentie” ma trimite cu gandul la comparatia „poetul ca sol-datul” mai ales ca si spune el insusi „nu-mi pasa ca povestea e din alt neant”.         Desi deloc bine vazut de ochii lumii („femeile cred ca sunt un vagabond / atarnat de candelabru”) care judeca despicand totul, poetul Marian Dragomir se vrea a fi unul dintre cei carora le pasa, care e implica social fiind profund marcat de nepu-tinta personala („am 7 miliarde de vise / si dorm cu 6 mii de ganduri”ceva imi spune ca sunt infantil / sa gandesc la ziua de maine”) si de implicatiile negative ale mostenirii nefaste lasate cu precadere tinerilor: „piata revolutiei este in criza / femeile fac pe femeile /pentru a capta atentia / iar cu eminescu aproape mort / incepm sa coacem idei”. Solutia problemelor?! „doamne, / da-mi praful de copt”sau poate magia „ma intreb daca functioneaza descantecul / sa ajung ca in tinerete fara batranete”caci aparent „ viata era messed up /  depresiva / cu probleme / fosta iubita / banii pe care ii pierd / nu este nici o solutie.” Si totusi, spre finalul cartii, dupa o constientizare a apropierii prin creatie, a omului de Dumnezeu („in momentul cand dumnezeu / a parasit creatia / a ramas poet”) , autorul cartii se va dezice indemnand „cantati versuri / pentru a invata /sa mergeti spre lumina”.                                                                                                                            Un alt motiv omniprezent  in carte este sexualitatea, conditie intriseca si esentiala pentru un tanar in perceptia („transform ispita in vina / si subtiez caderea”) si asumarea realitatii: “urmati-ma in poemele urmatoare / pentru a afla care sunt / fanteziile sexuale ale vietii” caci „din nostalgia patului / m-am nascut sacerdot”.  Motivul este insotit uneori si de un umor dulce-amar rezultat al refularilor („in ziua in care iubirea a sunat la usa / nu eram acasa”) si neamplinirilor vietii  “va anunt  ca sunt boschetar / nu am timp de versuri / eu scriu istoria / din lipsa de activitate sexuala”. Intreaga existenta a poetului pare ca oscileaza intre vers si sexualitate :”vietuiesc acolo / unde sorb curcubeul femeilor [...] stiind ca / diferenta dintre un vers si ea / este ca versul incearca sa moara / iar fata moare sa incerce”.                                                                                                                            Motivul omului-copac apare frecvent in poemele cartii („ originea mea / sta in aschiile / lacrimilor tale”) amintind de pomul vietii si al mortii („exista un ritm al copacilor / un dans care curge / de cand viata a invatat sa devina verde”) care insoteste momentele cheie din viata traditionala a romanului („eu si copacii / impartim drumul spre soare / si alunecam intre sezoane”).  In poezia „am jucat un copac” acest motiv capata dimensiunile  unui crez poetic „crengile sunt extreme / la fel de crude  / ca ignoranta ratiunii / dar ma sprijin de amintiri /de spatiul sacru / in care lucrurile devin binecuvantate” deoarece vuietul crengilor spre cer / nu este ca mersul pe jos”. Trecand lumea prin acest filtru personal „vad frunze peste tot / pentru ca nu am punct de vedere” , Marian Dragomir ofera creatiei nu doar originalitate ci si valoare: „ judec seva / cu o forta disponibila in mine”. Iar copacul-om castiga nemurirea „tu stii / copacul este in continua asteptare”.  Este firesc pentru un om tanar sa isi puna probleme si sa caute raspunsuri, asa cum fireasca este continua cautare a sensului vietii. Din toata aceasta framan-tare, spre finalul cartii , un adevar existential transpare optimist si linistitor: „ exista viata inainte de un vis bun / si viata buna dupa ce ai  trait un vis”. Nu cunosc coordonatele si dimensiunile religiei in existenta reala a poetului Marian Dragomir de aceea ma opresc de a la a  analiza aceste aspecte in cazul cartii de fata; ma voi rezuma doar la a aminti ceea ce spune despre el insusi in versurile „veti constientiza / ca ma bifurc / in dogme si practici / asa ca mintiti ca am morala”...Probabil ca mai strabate inca drumul desavarsiri si al „mantuirii prin poezie” despre care am mai vorbit, asa cum par a ne spune si versurile: „  draga mama / nu pot termina fundatia / dar o poti invinovati pe ana” culminand cu  „ am sa spun / ca am cucerit lumea / am supravietuit ambuteiajelor / si am intalnit oameni / unul dintre ei /eram eu / om pe care dumnezeu l-a confectionat / dar nu a mai apucat sa-l cunoasca”.                                                                                                                      Recomand acest volum fericit intitulat „Versuri de vino-ncoace” al poetului si profesorului Marian Dragomir , ilustrat potrivit de catre artista plastica Aida Solovastru , ca pe o lectura placuta si profunda ce poate fi parcursa intr-un ceas de ragaz dar cu mintea limpede si inima curata. Lipsa oricarei punctuatii si versul alb ofera o sansa in plus cititorului in intelegerea si acceptarea mesajului poetic al cartii iar utilizarea elementelor specifice limbajului tehnic si informatic („a trecut pe langa mine / ca femeia pe facebook”ori „sunt mobil si pretutindeni”) da savoare si prospetime demonstrand dorinta autorului de accede la mintea si inima tinerei generatii.Cartea devine astfel un „dar din dar” original si valoros, de la un poet tanar la un cititor tanar obisnuit sa recepteze totul prin si pe internet, o mostenire culturala si morala de exceptie : „este periculos /sa refuzi ingerii / in fata carora mama ingenunchea / rugandu-se sa supravituiesti /in locul in care ai ales sa te nasti”.

Mariana Bendou

Onesti, 15 martie 2014