Satul cu mori de vânt

[Vişa Marcel]

Am ajuns seara. Obosit cum eram după un drum atât de lung, am intrat să mă odihnesc într-una din fantomaticele "clădiri". Păşind înăuntru am simţit cum sacii de făină abandonaţi pe podele, roşi de şoarecii de câmp se umplu deodată cu gândurile mele, măcinate cândva de altfel de mori.
     Mi-am amintit că aici locuia odinioară 'nea Dumitru, un morar burtos şi roşcovan, om bun dealtfel... Avea o familie numeroasă şi un motan negru pe nume Vucu.
Acum doar cucuvelele mai poposesc uneori prin încăperile sumbre...
M-am aşezat tăcut pe-o laviţă de lemn şi am aprins o ţigară de foi. Am rămas aşa privind cum se usca în geam un mănunchi de urzici, iar în vatra de piatră unde cândva se coceau pâini cât roata carului, rumene şi gustoase, creştea acum doar pustiul, ca o pâine amară pe care fiecare o gustă la timpul lui.
Sentimentul de singurătate se amplifica odată cu scârţâitul şindrilelor desprinse de vântul toamnei din acoperiş.
     Am scos într-un târziu capul pe geam. Afară peisajul devenise şi mai sinistru, celelalte mori păreau nişte arătări din alte lumi, uriaşi cu patru braţe ce se luptă cu norii negri prevestitori de furtună.
În scurt timp ropotele ploi se făcură auzite în acoperişul şubred, ceea ce mă îndemnă să aprind un mic foc la care să-mi încălzesc trupul îngheţat de frigul ce se lăsase odată cu înserarea.

Va urma.

[Vişa Marcel]

Mulţumesc mult doamna Postescu. Mai cochetez din când în când şi cu proza.