Portret în lucru

[Bianca Dobrescu]

info: notez cu 1, 1.1, 1.2, începutul, până ajung la conflict.

1. Camera-n care-şi uitase surâsul era vopsită-n alb. După ce făcuse câteva noduri rochiei, în care strânse bine eternitatea, o luă din loc spre centrul vechi al oraşului de carton. Oriunde priveai numai băieţi şi fete din hârtie proaspăt vopsită. Cum vedea un nene roz, se ascundea în blocurile cu cinci etaje. Cei pictaţi în roz, erau cei ce-şi plângeau de milă, şi cum te vedeau, aşteptau să ai răbdarea necesară cât să-i asculţi cum îşi povestesc întregul trai. Trai de altfel, omenesc de carton. De ce vă povestesc despre ea? Nu pentru că era cea mai frumoasă, din contră, avea sufletul negru, pe alocuri cu buline gri. Şezuse zece ani într-o oglindă, iar când unul din cetăţeni rostise formula magică, se hotărâse să le distrugă pe cartonate. Nu avusese parte de un prim sărut, de o primă bucată de carne. Nu avusese parte din cauza lor, a celor ce se fandosesc, şi apoi îi fură toţi bărbaţii, care la drept vobind, nu erau cine ştie ce. Doar erau de carton!

1.1. Camera-n care-şi uitase surâsul, fusese ştearsă de pe faţa pământului. Toţi cetăţenii îşi aşteptau rândul la fericire în şir indian, liniştiţi în faţa buticului. Mai la stânga, o damă mai pe la patruzeci şi de ani cumpăra speranţă, nu era scumpă, se da la schimb pe-un vis. Cu toţii aveau sute de vise, voiau să îşi dezvolte ţara, să creeze fabrici peste fabrici, moneda de schimb întodeauna era o altă stare. Dacă voiai de pildă să ai un job bine plătit ca reporter, trebuia să le oferi toată melancolia de care erai capabil, să dai bine pe sticlă, să nu care cumva să ai vreo urmă de regret. 

Camera-n care-şi uitase surâsul, camera aceea, îi apărea de fiecare dată sub pleoape. În mintea ei se simţea ca-ntr-o cutie de chibrituri goală. ( Cum totul era de hârtie, nu aveau voie să se joace cu focul. Mâncau rumeguş şi ascuţitură de creioane. Cea mai delicioasă gustare, pe care amorezii o ofereau iubitelor, era prăjitura de creion roş, aranjată frumos alături de două linguriţe de cerneală) .
Probabil vi se pare ciudat şi vă întrebaţi cum se distrau adolescenţii. Ei bine, adolescenţii nu aveau dreptul decât la trei culori, erau ori de-un verde crud, de dferite nuanţe de roşu ori pur şi simplu violet. Sigur că fetele alegeau culorile ce ofereau încredere în sine, cum ar fi un roşu aprins, totul se alegea în funcţie de stare. Nu existau baruri, erau nişte imitaţii nereuşite din picturile lui Toulouse Lautrec, pe strada Deşertăciunii, unde cartonatele îşi arătau picioarele perfect decupate, cu foarfeci importate de pe Calea Lactee, unde nu mulţi avuseseră norocul să calce şi deja îmbătrâniseră,. Un fel de Moulin Rouge. Aici însă, totul era pe dos, nu ştiau să joace cancan, dansul le era un fel de "du-te - vino" se învârteau până îşi toceau încălţările din gumă de unică folosinţă, de la un capăt la celălalt al sălii.

[Vasilica Ilie]

Ei, da, asa mai merge! :) Astept continuarea...!!!

[Bianca Dobrescu]

A venit:D!

[Vasilica Ilie]

Felicitari!!!

[Bianca Dobrescu]

Mulţumesc!:)