Pentru o vreme totul e o consolă

[Irina Lucia Mihalca]

Pentru o vreme totul e o consolă 

Totul este atingerea clipei, 
curcubeu arcuit de culoare, 
efemerul se transformă-n veşnicie. 
Când calde, când reci, 
când cântece, când mute, 
când vesele, când triste, 
rebele ploi îşi poartă suspinul ecoului. 

Avem nevoie de noi, ne căutăm 
şi ne găsim în cei ce ne simt, 
renunţi la tine 
pentru-a te regăsi în mine. Acolo mă vei afla! 
Când te vezi nu mai poţi pleca, 
aşa cum răspunde apa la faţă, 
aşa răspunde inima inimii celuilalt, 
ai nevoie de cineva care vede bine, 
fiind atât de aproape. Frumos dar nepreţuit, 
atinge-i inima şi vine cu tine oriunde! 

În orice zid poate creşte o floare, 
prin crăpăturile formate, 
sărutul luminii prinde viaţă. 
Aşezată-n palmă ta, sunt dincolo de tine, 
şi totuşi trăiesc înlăuntrul tău, 
în tine mă pierd si mă adun, 
trestie-femeie din infinit intregită, 
- zăpadă în flăcări - 
o forţă ne frământă, ne ţine legaţi, unindu-ne, 
ne-aşează pe scară cerului, 
ducând, cu noi, mesajul îngerilor. 

Ca-ntr-oglindă, 
poveştile sunt scrise în licăriri de stele, 
mereu ai avut senzaţia că undeva te risipeşti în tine, 
căutai oglinda să vezi pe unde-ai rămas, 
rămăşi goi, ca la-nceputuri, mi-ai simţit adâncimile, 
- izvor îmblânzit de pietre, de dor, de durere şi şoapte - 
greutatea pune-n mişcare un univers lăuntric, 
un vânt ce poate s-adie uşor, uşor, 
dar poate să mute şi munţii. 
Lasă iubirea să curgă acolo unde este nevoie, 
se va-ntoarce la tine, nu ştii de ce şi pentru ce, 
sunt visul tău, trăieşte-l şi iubeşte-te, 
e-acolo mereu, în tine suntem ascunşi, în toate suntem! 

Pentru o vreme, 
totul este o consolă şi tot noi rămânem apoi.