ÎNTOARCEREA SPRE LUMINĂ...

[Irina Lucia Mihalca]

ÎNTOARCEREA SPRE LUMINĂ...

Într-un nou cer, nicicând real, lumina reapare în fiecare dimineaţă. Ceva aveai de făcut, ceva ai uitat. Clipa e goală, un timp fără sfârşit. Nicăieri nu e lumea. Închizi ochii, te-ntorci launtric, imagini şterse au revenit, un vânt îţi spulberă amintirile, păşeşti pe urmele ştiute cândva într-o singurătate deplină ..

Demult era o tărâm în care copiii se năşteau copii, tinerii-tineri şi bătrânii-bătrâni. Nu ştia nimeni de ce te naşti copil, tânăr sau bătrân. Ce se ştia sigur era că acolo moartea nu exista.

Aveai impresia că în acel paradis fericirea era continuă, dar nu era aşa căci o eternă existenţă poate fi, uneori, un chin cumplit.

Într-o zi, o tânără fată a găsit un izvor cu apă cristalină. Uitându-se în oglindă apei i s-a reflectat chipul unui tânăr dintr-un alt tărâm, cel al muritorilor.

- Ţi-ai dori nemurirea, de s-ar putea?, îl întrebă Ea.

- E posibil să mă plictisesc şi eu, cred, doar că noi, muritorii, avem o salvare – Uitarea!, îi răspunse tânărul.

Fata zâmbi, amintindu-şi că şi ea, când a fost muritoare a încercat să uite, ajungând apoi în Utopia, căci nimicul e imposibil. Ea trăieşte în realităţi paralele, pe care le separă în legea ei.

Singurul punct în care realităţile acestea se întâlnesc este moartea, doar ea face posibilă întâlnirea fetei cu necunoscutul (care o citeşte ca pe o pagină). El este cel care pătrunde în visul ei, acaparându-i spiritul. Această Realitate, paralelă cu celelalte o înspăimântă, o goneşte spre alte Realităţi în care Ea speră că va găsi refugiul, idealul, crezând că acolo nu o să plângă din senin, tăcut, înghiţindu-şi suspinele.

În vis mereu aleargă printr-un culoar slab luminat. Ea, visătoare, copilă şi matură în acelaşi timp, pesimistă, încăpăţânată, iar El, acel culoar, cel care îi alimentează fetei Realităţile, alergând prin el buimacă. Neştiind cum să primească iubirea şi nefiind sigură de ea încearcă să îi nege existenţa: „...nu, nu, să nu mă iubeşti!”.

În orice frumuseţe Ea presimte sfârşitul, încercând să evadeze din propria tristeţe. Ştie că sfârşitul ar presupune o renaştere, o altă viaţă, alte realităţi şi alte amintiri despre vieţile trecute, despre toamna care arată tot timpul la fel. Aceeaşi toamnă în care jumătăţile se întâlnesc indiferent de numărul Realităţilor, iubesc şi mor... ca să poată iubi din nou!

Încercând sa oprească clipa, adânc au pătruns în cercul lor, trezindu-se amândoi dintr-o altă realitate într-un timp, continuarea unui alt timp.

Să dormi, să cunoşti nesfârşitul...

Geamurile plâng de singurătate, sângele tău e stingher fără Ea,

Cândva stăpâneai Timpul, acum nici uitarea nu-ţi mai mângâie tâmpla.

O vezi zâmbind fericită agitând un mănunchi de chei -

(ale tăcerii-trecerii voastre?),

ţinând de mână un copil imposibil de frumos,

plecând amândoi atât de liniştiţi -

ca o metaforă impenetrabilă

şi tu urmărindu-i pasul zvelt,

mai trist ca nicicând, scoborând într-o lumină bolnavă.

................................................................................

Totul e nimic, nimic nu e real, nimic nu e vis,

Nimic nu va mai fi, nimic nu este, nimic nu a fost,

Cuvântul-nimic, gândul-nimic, trăirea nimicului,

Cine abandonează şi cine e abandonat?

Nimic nu a fost, nimic nu este, nimic nu va mai fi,

Nimic la marginea visului... nimic dincolo de vis.

Poate vor trece ani de lacrimi şi ceaţă,

ca-ntr-un ţipăt de gheaţă, o nouă viaţă se va întrupa... poate,

Poate o cifră să explice disperarea sau vreun cuvânt

tăcerile morţilor sau regăsirea voastră?

Păşind pe urmele memoriei,

piatra se-nfioară contopindu-se cu durerea din visul nestins.

Salvarea e în tine, în dăruire, în iubire – dând vieţii sens şi adevar,

În inima ta trăieşte-o minune -

Suflete, să nu-i uiţi cântecul, întoarce-te spre Lumină!

[Petru Făgăraş]

Minunat Irina! Felicitari!

[Irina Lucia Mihalca]

Multumesc pentru lectura si aprecieri, Petrica.

Cu drag, Irina