înfloreşte crucea

[Anne Marie Bejliu]

o talpă adânc înscrisă în pânza de apă argintie şi-a uitat pasul pe suprafaţa lucios-transparentă.

peştii au încercat să fugă adunându-şi solzii în lunecarea lor,

conturând hărţi ale fricii-file simple ale unei cărţi a adâncurilor,

scoasă la iveală după câteva veşnicii pentru a da putere unor pumni strânşi în ură.

s-au luminat anotimpurile între două secunde tinere

dar vlăguite de farmecul transparenţei.

tinere secunde din lesturi de gânduri uitate printre fire de nisip.

cum să nu fie clepsidrele mult prea fragile în braţele timpului?

forţa lui în îmbrăţişare le aruncă fulgere mult prea albastre pentru a redeveni fireşti...

tinere secunde îmbrăcate în veşmintele unor ziduri vechi.

liane de iederă le aruncă frumuseţea în aer,

când ploile furioase că le-au fost transformate sunetele în zgomot, le smulg verdele.

devin cenuşii.

banal.

banal fenomen al prezentului.

 

dar...

 

înfloreşte crucea...

 

îi sărut aripile de aşchii.

îngenunchez în faţa ei şi adun încet, atent,

literele din tălpile ce au rănit pânza de argint a apelor cu bucuria orbului,

când simte vibraţia rugăciunii şi a rugului pe care,

inima lui a depus Cuvântul,

în piramida de ceară a clipelor vieţii lui.

înfloreşte crucea...

 

ecoul e bun. sunetul clar. muzica gândului reînvie iar tălpile îşi uită apăsarea.

pe pânza de argint a apelor pluteşte un orb cu inima cât o piramidă de aur,

cu vârful înfipt într-o baghetă de ametist.