Nemurirea..

[Mariana Dumitran]

Alerg spre infinit.. si-n drumul meu descopar nemurirea..

Vesmant de roua si suflet de lumina.

Inmiresmate lacrimi ce se preling in tihna,

Lovesc durerea agatata-n mine..

Am incuiat-o cu tacerea

Si-am aruncat in slavi zavorul trist si obosit.

Atunci mi-am osandit puterea

Si forta care ma trezeau in fiecare zi.

Orgoliul l-am legat la gura cu-o lacrima si un regret..

Si m-am simtit ca niciodata atat de calda si de vie.

Urcand incet pe drumul meu,

Un fir de nostalgie imi mangaie obrazul.

Un glas pierdut imi scutura visarea..

" - Dar..sa nu pleci ! Vreau sa ramai !

Esti dulcea alinare..parfumul unei flori!"

Am alergat prin frunze uscate de durere

Si umezite-apoi de picurii din stele.

Am adunat cristale de povete,

Safire de credinta si-un pumn de perle

Nascute doar din suferinta.

Am incercat apoi sa scap de ele..

Le-am aruncat dar s-au intors la mine..

Si-n drumul lor..rostogolindu-si trupul..

S-au agatat de temeri,de indoieli si de aducerile-aminte..

Si m-au impovarat cu spini de sange

Si m-am scaldat in adierea unui cantec,

Ce-l auzeam ades ca din adancuri..

" - E drumul tau..nu te opri !"

M-am lepadat de tot ce e zadarnic

M-am resemnat cu demnitate

Si-am inteles ca orice-as face in drumul meu spre infinit..

Macar din cand in cand sa-ntorc privirea,

Sa ma asez pe-un strop de gand

Si sa ascult macar o clipa nemurirea..