Furtuna

[necsoi stelian]

Furtuna

Într-un colţ de cer se-arată
Gri şi-ameninţătoare pată,
Răspândind în jur fiori,
Mulţime mare de nori.

Precum zmeul din poveste
Se coboară de pe creste
Aruncând pe nări cu foc
Când se grămădesc pe loc.

Apoi urlă ca din hău
Şi-şi amplifică-n ecou
Prelung strigăt de război
Îngrozindu-ne pe noi.

Şi-a adus cu el grăbit
Un prieten nelipsit,
Vântul, marele ştrengar,
Coborând din cer hoinar.

Crângul freamătă vădit,
Anunţând pe toţi grăbit
Să se-ascundă cât mai bine
De prăpădul care vine.

Păsările-n zbor ţâşnesc
Şi în graiul păsăresc
Strigă vestea tuturor:
”Nu-i a bună, fraţilor!”

Printre ramuri se ascund,
Pe sub pietrele din prund
Şi prin scorburi de copaci,
Grauri, mierle, pitpalaci.

Şi-nceput-a ca să toarne,
Totu-n cale să răstoarne,
Urlă, şuieră într-una,
Se dezlănţuie, nebuna!

Şi se-agită, se frământă,
Muşcă din pământ flamândă,
Şi e – după cum eu vad –
Mare jale şi prăpăd.

Când credeam că totu-i dus,
A plecat către apus,
Foarte tare obosită,
Cocoşată, vlăguită.

Dar acum ce bine-i iară!
Zgribulite ies pe-afară
Întrebând nedumerite:
”Am scăpat, tu, Doamne, sfinte?”

stelian n