Emotie de toamna

[Mariana Dumitran]

Tăcută, mă pierdeam în vise, 
printre crengile unui copac 
ce năştea câte o frunză 
odată cu fiecare tresărire a inimii mele... 
Ca nişte fragile cuvinte, de crengile lui 
se aflau prinse cele mai sincere trăiri şi emoţii.. 
N-am obosit să îl privesc peste timp.. 
atât de minunat, asemenea unei cărţi deschise 
printre foile căreia, 
zâmbind a fericire, m-am lăsat purtată, 
trezind la realitate visul unor anotimpuri 
pe care tu mi l-ai dăruit .. 
Atunci când mi-era dor, 
când nu te aveam aproape 
când timpul lăcrima, uitând să mi te aducă, 
iar privirea-mi nu avea cum să te găsească .. 
când strigăte se ridicau asemenea unor ziduri 
ce-mi închideau inima a singurătate.. 
când întunericul ascundea orizontul 
în urma paşilor fără pereche, 
ştiam unde să te aflu.. 
La rădăcina copacului, cu privirea spre cer,
regăsind zâmbete atât de senine şi calde. 
Erau momente în care tăcerea şi liniştea 
se contopeau tremurând în tine, 
stergand orice urmă de tristeţe, 
alungând bizare gânduri.. 
lăsându-ţi doar chipul de înger. 
Acele amintiri tatuate 
pe frunzele lui însemna 
fiecare clipă petrecută cu tine 
şi adormeam privindu-te… 
Dar în visul meu venise toamna... 
aripile frunzelor dansau duse de vânt.. 
crengi tremurând sub picuri reci 
parcă-şi destăinuiau tainele închise 
în sunetul trist şi stingher al poveştilor 
sfârşite prea devreme. 
Prin mulţimea banală de frunze căzute, 
clipele noastre sfărâmate sub un val de zăpadă timpurie 
se confundau unele cu altele, 
pierind în uitare... 
Credeam că împreună vom putea schimba lumea, 
vom putea sfida legi, 
vom putea reda un alt curs aşa-zisului firesc.. 
însă copacul părea că îşi scutură tot mai tare 
braţele lungi şi goale de noi... 
cu fiecare frunză prăbuşită pe pământ 
îmi părea că te găsesc din ce în ce mai greu, 
că şi tu începi să uiţi. 
Când şi cea din urmă frunză a atins pământul, 
m-am desprins fără să vreau din gândul tău 
iar tu te-ai desprins dureros din mintea mea... 
te priveam şi parcă nu mai erai tu. 
Mă priveai... 
şi doar atunci când privirile ni s-au atins, 
inima a început să-mi bată altfel. 
Erai acolo, în acelaşi loc în care ai fost întotdeauna 
şi unde vei rămâne indiferent câţi copaci 
îşi vor scutura frunzele ruginii peste noi.. 
Am tresărit.. 
"Nu a fost decât un vis!"... 
"Dacă nu îţi vei aminti nimic?" 
Am privit copacul înalt din fata casei tale... 
o ultima frunză se legăna uşor în vântul serii... 
" Dacă doar această frunză fragilă 
ne mai lasă amintirile să nu se deşire în uitare?" 
N-am vrut un răspuns 
deoarece nu vroiam să te am doar în sufletul meu. 
Vreau să te ştiu lângă mine, 
mai departe de vise şi gânduri.. 
Cu răbdare, am adunat toate aripile frunzelor căzute

pe pamantul inghetat

si am inceput sa le cos cu "emotie de toamna"

de crengile goale şi înfrigurate...

[CIOBOTARIU MARIA]

"Am privit copacul înalt din fata casei tale... 
o ultima frunză se legăna uşor în vântul serii.." Sensibilitate şi frumuseţe pură!

Felicitări mii!

[Mariana Dumitran]

Multumesc, Maria!...