ÎNTÂMPLĂRI DE DEMULT

[Maria Tirenescu]

 

- Bunicule, mi-ai promis că îmi povesteşti într-o zi de ce şchiopătezi. Ai timp acum? Uite, până când soseşte mama, ne aşezăm aici, pe băncuţă, şi povestim.

- Bine, să ne aşezăm.

Şi bunicul, începu:

- Am văzut lumina zilei într-o comună mare de pe Valea Izei. Am fost al şaselea copil al familiei.

- Ai fost cel mai mic?

- Da, până când s-a născut sora mea, Ioana. Apoi, a mai venit încă un frate.

- Câţi copii aţi fost?

- Am crescut mari numai opt, dar mama a avut doisprezece copii.

- Ce s-a întâmplat cu ceilalţi?

- Au murit de mici. Au fost bolnavi şi, pe atunci, la ţară, nu erau medici, nu erau medicamente…

- Părinţii tăi au fost săraci?

- Nu. Au fost ţărani cu gospodărie mijlocie, creşteau oi, vaci, capre, aveau cai, păsări… Îmi erau dragi toate, dar mai cu seamă îmi plăceau mieii şi laptele de oaie primăvara, în perioada fătatului.

- Dacă aveau atâtea animale, cum se descurcau? Cine le îngrijea?

- Oile iernau în câmp, iar în vremea fătatului se găseau în Măgurice, unde tata şi fraţii mei mai mari aduceau fân şi otavă.

- Ce e otava?

- Primăvara, iarba începe să crească. Atunci când e destul de mare, oamenii o cosesc şi o usucă. Aşa obţin fânul. Pe locul în care s-a făcut fânul, iarba creşte din nou. Oamenii o cosesc şi o usucă. Astfel, obţin otava.

- Am înţeles. Spune mai departe!

- Într-o primăvară, când încă nici nu eram sigur cum se leagă opincile, fără să vorbesc cu cineva din familie despre planurile mele, m-am îmbrăcat cum m-am priceput şi am plecat, neobservat de nimeni, la oi. Stâna era cam la o oră de mers de unde locuiam noi. Toader, fratele meu cel mare, era cioban.

- Cât era de mare?

- Era cu vreo zece ani mai mare ca mine. El a văzut cum umblam nesigur, căutând stâna. M-a recunoscut şi m-a certat. Eu i-am spus că vreau să rămân acolo şi   i-am promis că îl ajut să hrănească şi să adape oile care rămâneau în  ţarc în timp ce turma mergea la păscut.

- Te jucai cu mieii?

- Da. Şi beam lapte cât doream.

- Spune mai departe!

- La început, m-am bucurat că am fost acceptat, dar acest loc nu era prea vesel.  Într-o zi, pe când mă întorceam de la o stână vecină, am trecut pe lângă o haită de câini. Şulăm, câinele cel mai voinic, a tăbărât pe mine, muşcându-mă de cap, mâini, şolduri. Am fost scos din gura câinilor de ciobanul care se găsea mai  aproape.

- Şi nu te-a durut?

- Ba m-a durut, dar fratele meu mi-a curăţat rănile şi m-a bandajat cu bucăţi de pânză rupte dintr-o cămaşă.

- N-ai fost prea cuminte…

- În ziua următoare, aveau să se întâmple lucruri şi mai grave. Toader cumpărase, fără ştirea tatii, o puşcă din cele rămase în urma războiului. O ţinea în colibă. Era încărcată. Avea şi gloanţe de rezervă. Se gândea că e bună să sperie lupii care dădeau târcoale stânei, mai ales noaptea.

- Erau şi lupi?

- Sigur că erau. Unde sunt oi, sunt şi duşmanii lor.

- Şi ce-aţi mai făcut?

- Un cioban, de la o stână vecină, a venit în vizită la noi. Ştia de armă. A vrut   să-mi arate ce ştie el să facă. Din neatenţie, a împins un cartuş în ţeavă şi a apăsat pe trăgaci ca să audă ţăcănitul. Glonţul a plecat din puşcă şi a trecut prin piciorul meu stâng,  fracturându-mi osul.

- Te-a durut?

- Pe moment, nu m-a durut. Eram prea speriat. După un timp, am înţeles că situaţia e gravă.

- Şi ce-ai făcut?

- Un alt frate, Gheorghe, care venise să aducă alimente (slănină, mălai), se găsea la un pas de mine. A fugit  să-i anunţe pe părinţi. Tata se afla la arat tocmai în partea opusă a comunei. A venit cu căruţa abia pe înserat. Toader s-a ascuns pentru a nu da ochii cu tata.

- Şi ce a făcut tatăl tău? Te-a dus la doctor?

- M-a dus la spital, la Vişeu de Sus. Acolo mi-au tratat şi rănile pe care mi le-au făcut câinii. Mi-au operat piciorul şi mi l-au pus în ghips. S-a vindecat, dar a rămas puţin mai scurt decât cel sănătos. De aceea şchiopătez puţin.

- N-ai fost cuminte...

- Ai dreptate, nu am fost cuminte. Am avut intenţii bune, dar trebuia să-i spun mamei ce planuri am… Nu m-ar fi lăsat să plec. Din pricina acestor întâmplări, nu am putut să merg la şcoală atunci când am împlinit şapte ani. Despre primul an de şcoală îţi voi povesti cu altă ocazie.

- Eu voi fi cuminte, chiar dacă nici eu nu pot să stau prea mult liniştită.

- Ştiu că vei fi cuminte. Tu eşti fetiţă, ai televizor, mergi la grădiniţă, ai jocuri… Eu am trăit în alte condiţii.

- Bunicule, ne-am înţeles! Mâine îmi povesteşti mai departe. Mi-ai promis!

- Am promis. Eu îmi respect promisiunile!