EXIL!

[Smeu-Mare Elena]

Ne-au exilat atâtea paradisuri,
Ne-au dat afară-n şuturi de pe tărâmurile lor
Şi-au pus la poartă vulturi
Ca să ne smulgă aripile-n zbor!

Ne-au înmuiat buzele-n venin
Şi ne-au trântit pe lutul rece,
Lăsându-ne pradă fiarelor care să se hrănească vin,
Atunci când ultima rază de soare decide să plece!

Ne-au înmânat o sabie
Ce-au rupt-o apoi în două!
Şi-a cărei cioburi să ne fie
Complementare doar nouă...

Ne-am tot ucis şi readus la viaţă
De-atâtea ori cu buzele-astea amare!
Ne-am pierdut stând mână-n mână şi faţă-n faţă,
Minţindu-ne mereu că nu-i ceea ce pare.

Dar şti tu adevărul?
Cunoşti tu gustul lui?
I-ai pus pe limbă greutatea?
Spune-mi: e dulce, acru, sărat sau amărui?

Dar tu mă ierţi în repetate rânduri,
Copil inocent!
Şi-mi creşti c-o singură privire aripa de flutur,
Cea pe care timpul de-atâtea ori mi-a frânt!

Şi de-aş putea să-mi văd cu ochii visul
Şi să renunţ la viaţa de rebel,
Mă-ntreb: la ce-mi serveşte paradisul  

Dacă nu m-aşteaptă copilul meu c-o aripă de flutur în el?