Zâmbetul

[Mihaela Moşneanu]

Din spatele zâmbetului plâng de multe ori
norii sufletului agăţat de gânduri ce se înjumătăţesc
în dosul uşii închise în faţa vizibilului permis oricui
de unde suprafaţa nu are interfaţă să transmită
semnalele vitale ale unor interioare ce-ar striga
cât le-ar ţine gura dacă ar putea cuvânta.

Dar nu pot pentru că omul le pune stop
când ajung la uşă şi firul lacrimilor se-adună
ghem încătuşându-se în nori care calcă apăsat
pe sufletul tras de cordul îngreunat ce se
preface că le poate căra-n spinare orice ar fi
până când i se mai rostogoleşte pe jos câte
un sac de durere şi-atunci un nor se sparge
şi lacrimile pleacă involuntar pe panta obrazului
luminat mereu de acel zâmbet ce ţine uşa
închisă în faţa nepoftiţilor orbi şi surzi
printre care trăieşte sau moare câte puţin.

Şi totuşi norul nu are atât de multe lacrimi
greutatea sacului se diminuează şi ori
este azvârlit înapoi pe spinarea cordului
ori rămâne acolo unde-a căzut pentru
întodeauna când izul speranţei începe
să prindă contur până când înfloreşte
cât un boboc deasupra sacilor îngreunaţi
îmbărbătându-l pe viteazul cord şi zugrăvind
pereţii sufletului în lumină şi nădejde
de unde Domnul îl priveşte şi-l mângâie
redându-i omului zâmbetul învingător.

Mihaela Moşneanu