Visare într-o zi de vară

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Ploile mărunte îşi sterg fruntea de nori,
straturi de ceaţă se ridică pe coridoarele cerului,
neliniştite formele de relief se ţin strâns de mâini.
O muselină fină îmbracă orizontul dinamic
şi se desfăşoară peste umerii goi ai munţilor,
pădurile coboară odată cu apele învolburate
pe văi până-n spinarea dealurilor spre câmpiile de praf ale tăcerii.
Se umplu de visare pleoapele de rouă ale dimineţilor
unde păsările, cântăreţi profesionişti exersează de zor
în mirabilul cor condus de privighetori şi ciocârlii.
Luna mai în trăsuri de flori trece pe drumuri,
topeşte-n urmă miros ameţitor de liliac şi mărgăritar,
lumina, o regină ivită din cochilia soarelui
sărută pămăntul pe buzele uscate şi negre
şi lasă fluturii să-şi serbeze singura zi
în care-l prind sub aripi, aburi de ierburi.
În inimi dorul mângâierii gleznelor subţiri
se-aprinde în atomii de dragoste ai sângelui
şi muşcă din carnea moale a dorinţei,
o dizolvă în libertatea simplă a cuvintelor
odată cu întemeierea unui imperiu-n amiază.
Se face seară-n suflet şi crepuscul în priviri,
în stepa somnului freamătă caii vântului,
mantia întunericului mă acoperă de ploi
şi-mi spală lanurile cu emoţii de iubire.