Lumina-i muntele verde al fiinţei

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

La ferestrele cuvintelor bat vocalele la geam,
pun în silabe, cântecele vântului înserării,
note muzicale răsună-n arpegii acordurile nopţii
pe clapele nevăzute ale dorului de inefabil.
Deasupra pe poduri suspendate de petale
cai crepusculari trec prin ierburile visului de vară,
poştaşii aduc scrisori trandafirilor aprinşi de aşteptare
de la iubitele lor din ţinuturi îndepărtate.
Dorurile se topesc sub pleoapele somnului,
singurătatea cu nuanţe de întâmplare sălbatică
în care consoanele capătă voce gravă, neutră
şi sunetele se sting în adâncul fântânii din urechi,
rămâne o amintire care ne cheamă înapoi dorinţele.
Am nevoie de sunetele acelea lungi de corn
în care se dizolvă pădurile în propriile imagini
şi vânatul îşi întâmpină moartea fulgerătoare
cu emoţia norocului de libertate simplă.
Călătoria mea deportată în gândurile fluturilor
simte ziua ca o amabilitate unică a naturii,
o trăsură de flori cu vise care se împlinesc
în fiecare clipă printr-o fluturare de aripi.
Lumina-i muntele verde al fiinţei
din care irumpe vulcanul lăuntric arzând
ca un soare răsărit în inima dimineţii de argint
când păsările ciugulesc imperiul cântecului.
Dumnezeu dă o raită prin universul nesfârşit,
cu ochiul său omenesc şi mineral
binecuvântează pământul cu harul creaţiei
şi-l pune în starea de căutare a sensului dat.