Viitura

[Mihaela Moşneanu]

Şi-au început norii crosul pe cerul singuratic
că le-a trecut prin minte un gând şugubăţ
prea mult e mângâiat de razele soarelui ce nu
ştiu altceva decât să valseze în paşi de lumină
ia să-i înecăm puţin corăbiile atâta timp
cât Domnul ne dă voie să ne facem de cap!

Aşa s-au spart ei în două-trei şi-n mai multe
bucăţi de stropi mai mici sau mai mari
- fiecare după mărime şi chef - şi-aşa a-nceput
cerul să plângă spre fericirea norilor printre
tunete şi fulgere când se spală pământul şi ţărâna
acoperită de iarbă flori şi de toate cele.

Copacii strigă-n cor din crengile pline
- unii mai slabi de înger se dau bătuţi şi cad
peste case sau pe unde-apucă -
ploaia se transformă-n râuri ce curg la vale
peste întreaga viaţă cutremurată
din rărunchiul sufletului care doare
în vorbe deşarte până-n tăcerea care cuprinde
speranţa că poate nu-i spală viitura
toată truda şi sudoarea căzute pe munca lui.

Şi totuşi e prea murdar pământul
trebuie făcută curăţenie pe el şi-n suflete
ca omul să se trezească odată şi să dea
la o parte invidiile şi răutăţile care-i mănâncă
puţin câte puţin din conştinţa ce-i tot mai mică de la
o zi la alta în care are mai mult sau mai puţin
în timp ce dorinţa de-a avea creşte încontinuu.

S-au spart norii furioşi şi bucuroşi de
viitura ce trage din răsputeri de tot şi toate
unele pleacă pe ape la vale sau în deal
altele rămân în braţele apelor ce cuprind
lacrimi şi nimicirea ce strigă-n ecou
de unde numai eternitatea o aude.

Mihaela Moşneanu