Ultima dată

[Militaru Corina]

         Mihai privea gânditor biletul strecurat de Mara printre acte. ”Te vreau...” scria ea. Ar fi alergat imediat s-o întâlnească. O plăcea foarte mult şi din acest motiv nu putea să stea departe de ea. Nici nu-l lăsa. Inventa mereu pretexte ca să-l întâlnească. Acest lucru îl neliniştea, de un timp. O dorea nespus de mult, dar nu-şi putea închipui că, vreodată în vreun fel, ar fi putut să-şi părăsească nevasta pentru Mara. Biletul primit, îi tulbura liniştea trezind sentimentele contradictorii ce-i sfâşiau viaţa de câteva luni. Oricât ar fi vrut să-şi asculte raţiunea, nu reuşea să reziste chemării sângelui ce-i curgea năvalnic prin vene la amintirea trupului perfect al Marei. Se lăsa furat de pasiune, apoi remuşcările îl măcinau până la disperare.

        Acea bucăţică de hârtie îi ardea degetele. Gândul că actele nu ar fi ajuns direct la el şi biletul ar fi nimerit în alte mâini, îl dădea frisoane S-ar fi aflat despre legătura lor, întâi colegii, apoi Angela soţia lui, şi... Se cutremură imaginându-şi că, acest simplu bileţel ar fi putut să-i distrugă cariera şi familia.
        Sunetul telefonului îl făcu pe Mihai să tresară violent, mototolind biletul în pumn, cuprins de panică.
- General Mancea! Ce faci domnule comandant? auzi vocea puţin piţigăiată a şefului său.
- Să trăiţi! Ce să fac domnule general, treabă! Multă treabă!
- Haide măi Mihai că ştiu eu ce treabă faceţi voi pe acolo...
- Facem domnule general! Cine v-a informat că nu facem?
- Nu trebuie să mă informeze, ştiu! Unde-i maşina mea? E gata?
- Este în reparaţie! Abia a venit! Azi dimineaţă...
- Vezi? Măi Mihai, am nevoie de ea... Urgent!
- S-a făcut domnule general! Până diseară o aveţi. Promit!
        Mihai dădu dispoziţie să se urgenteze lucrul la maşina generalului, apoi se relaxă în scaun. Realiză că, încă strângea în pumn biletul. Îl rupse bucăţele şi-l aruncă la coşul de gunoi. Gândurile lui dezordonate fugeau de la Mara la Angela, şi invers. Pe Angela o iubea. Ştia. Mara...
        Se ridică de pe scaun şi gânditor începu să măsoare încăperea. Îi era ciudă pe el. Se lăsase aşa de uşor atras într-o relaţie bolnăviciosă. În prezenţa Marei parcă se topea şi orice urmă deluciditate dispărea lăsând locul nebuniei. Nici măcar n-o cunoştea. De multe ori, în momente de limpezime suspecta că, dincolo de faţa frumoasă, de trupul perfect, de pasiunea ei pentru el, se ascundeau calcule şi gesturi premeditate. Părea că Mara făcea tot posibilul ca Angela să afle despre relaţia lor. Şi nu era foarte departe. Soţia lui începuse să fie bănuitoare. „Nu! Nu mai vreau să trăiesc aşa!” îşi spuse el hotărât. Se aşeză, luă telefonul şi sună la Biroul producţie.
- Vasile, trimite-o pe Mara la mine cu situaţia reparaţiilor pe luna trecută.
- Imediat, domnule comandant.
        Nu trecu mult şi Mihai auzi o bataie în uşă, apoi Mara intră. Zveltă, îmbrăcată într-o rochie mulată, veni spre Mihai umplând încăperea cu aerul ei de siguranţă. Parcă ar fi spus la fiecare pas „nimic nu mă împiedică să am tot ce vreau”. Aruncă pe birou actele, îl trase pe Mihai spre ea si lipindu-se de el îi şopti la ureche,
- Sunt a ta... toată...
- Nu! Te rog... încercă Mihai s-o îndepărteze dar ea îi căută buzele şi-l sărută pătimaş.
        Îmbătat de parfumul şi formele ei, Mihai se abandonă dorinţei de nestăpânit, iar mâinile lui începură cu înfrigurare să-i ridice rochia. Un ciocănit în uşa biroului îl trezi din beţia simţurilor.Într-o fracţiune de secundă ajunse la locul lui, iar Mara se aşeză zâmbitoare pe un scaun luând la repezeală nişte acte în mână.
- Domnule comandant, am adus mapa cu acte de semnat.
- Bine! Bine! Lasă-le aici că n-am timp acum. Te sun eu când sunt gata!
        După ce uşa se închise Mihai se topi în scaun ştergându-şi fruntea asudată, stupefiat de recţia Marei. Aceasta râdea dezlănţuit exprimându-şi un soi de libertate neînţeles de el.
- Cât pe ce! o auzi ca prin ceaţă şi iritat de veselia ei îi răspunse aspru: 
- Putea să ne prindă!
- Şi ce dacă! spuse ea cu dezinvoltură.
- Cum şi ce dacă? Nu-ţi dai seama ce vorbeşti!
- Te scăpam de probleme! De viaţa ta plină de reguli! râse Mara răutăcios, apoi parcă regretându-şi cuvintele, zâmbind mieros se ridică de pe scaun.
- Extraordinar! Mă uimeşti! reacţionă Mihai din ce în ce mai iritat. Trebuie să vorbim!
- Hai Mişuu, nu fii supărat! se alintă Mara încercând să se lipească iar de el. Mi-a venit o idee! Hai să fugim undeva câteva zile! Găseşti tu ce să-i spui Angelei. Vrei?
Mihai o evită şi-i spuse cu răceală,
- Trec pe la tine după-amiază. Trebuie să vorbim. Acum du-te! Ne expunem prea mult.
        Un sărut ca o promisiune şi Mara se îndepărtă cu mersul ei elegant, o privire încărcată de conştienţa atracţiei pe care o exercita asupra lui şi uşa se închise.
        Mihai începu să semneze acte, după acte, fără să vadă nimic. Panica, precum un vânt nărăvaş, îi sufla gândurile în toate direcţiile. Mara, Angela, cariera, familia. Nu mai ştia cum ajunsese să trăiască nebunia aceasta. Nu se mai recunoştea. Era tot ce detestase să fie. Luă telefonul şi o sună pe Angela, mângâindu-se cu gândul că era ultima oară când o minţea.

- Angi, azi nu vin devreme acasă.
- De ce? Iar stai peste program?
- Da! Mancea are maşina la reparat şi mă presează s-o termin până diseară.
- Şi ce! Doar n-o repari tu!
- Nu! Dar trebuie să stau să-i supraveghez. Să iasă bine! Ştii că am nevoie de Mancea!
- De el sau de altcineva?
- Ce vrei să zici?
- Nu ştiu! Tu să-mi spui!
- Hai Angi, zău! Nu începe iar!
- Da! Sigur! Eu încep mereu. Dar stii ceva? Fă cum vrei! Nici nu mă mai interesează!
        Nepăsarea Angelei îl tulbură. Ar fi preferat de o mie de ori mai mult ca Angela să se certe cu el. Replicile ei ţâfnoase de obicei, întrebările tăioase, l-ar fi ajutat să creadă că încă îi pasă de el. Dar nu se întâmplase aşa. Ceva se schimbase. Un fior de frică îl scutură şi-i aduse în minte imaginea Angelei. Delicată, armonioasă, cu un zâmbet frumos gata oricând să înflorească luminându-i faţa. Realiză că de foarte mult timp n-o mai vedea. Îşi aminti de toate încercările ei de a se apropia de el şi de eschivările lui mincinoase. „Sunt nebun!” îşi zise Mihai conştientizând că nu poate trăi fără Angela. Se simţi mai hotărât decât oricând să se despartă de Mara.

***

        Mihai se urcă în maşină şi rătăci aiurea pe străzi încercând să tragă de timp. Trebuia să evitemomentul din zi când risca să întâlnească vreun cunoscut prin cartierul Marei. Rătăcite erau şi răspunsurile la întrebările haotice din mintea lui. Se simţea prins într-o capcană. Singur şi-o crease. Se uită la ceas şi hotărî că este timpul. Parcă maşina, prudent, pe o stradă în apropierea casei unde locuia Mara, undeva la marginea oraşului. Merse restul de drum, nu mult, tăind cartierul pe un traseu descoperit de el. Ajunse în faţa uşii. Aceasta se deschise înainte ca el să bată.
- Te-am văzut pe ferestră! îl întâmpină Mara senină.
- Ascultă-mă! Vreau să... începu Mihai oprindu-se în holul casei.
- Şş... Vino! îl trase Mara de cravată spre ea.
- Nu! Stai! încercă Mihai să se împotrivească, observând în acelaşi timp conturul sânilor prin bluza transparentă aruncată peste corpul ei gol.
        Pierdut îi simţi buzele calde, trupul parfumat lipit de al lui. Începu să-i caute formele, curbe line perfecte şi se lăsă dus spre dormitor, abia auzindu-şi gândul... ultima dată. Alunecă în uitare, delir de simţuri, parfum şi unduiri provocatoare, strigăt de dorinţă, pulverizare în infinit şi apoi linişte. Minute, peste minute, de tăcere. Vid.
        Mintea lui Mihai se trezi încet, încet, din uitare. Frânturi de gânduri reconstruiau raţiunea pierdută iar. Lângă el Mara zâmbea unor imagini văzute numai de ea.
- Mara! şopti Mihai.
- Da! se întoarse ea către el şi-l mângâie uşor peste frunte.
- Trebuie să vorbim.
- Angela?
- Da! Nu mai vreau s-o mint.
- Îi spui despre noi? se învioră Mara.
- Nu! Da! O să-i spun, dar...
- Nu trebuie să te simţi vinovat. Ne iubim, nu? Asta contează! îl dezmierdă ea.
- N-ai înţeles! Vreau...
- Ce-i asta? ţipă Mara înfricoşată sărind din pat.
- Cutremur! Îmbracă-te repede! Afară! Afară!
        Camera se zdruncina din toate încheieturile cu o forţă necunoscută lor până în acel moment. Ieşiră în grabă pe uşă, auzind în urma lor trosnet de mobilă şi gemetele casei intens scuturată de vibraţiile pământului, devenit deodată, neprietenos. 
        Mihai o luă la fugă spre poartă, având un singur cuvânt pe buze. Angela.
- Nu plecaa... Mi-e frică! încercă Mara să-l reţină
- Nu pot! Angela! Trebuia să fiu lângă ea! o îndepărtă Mihai şi alergă către maşină.
        Porni pe drumul cel mai scurt spre casă. Cutremurul trecuse lăsând în urma lui un dezastru incredibil. Nori uriaşi de praf, oameni speriaţi adunaţi în stradă de frica replicilor, clădiri prăbuşite. Oraşul vuia de sirene. Salvările încercau să ajungă unde era nevoie de ele. Mihai nu mai văzuse aşa ceva. Mintea lui nu putea încă să proceseze ceea ce ochii vedeau. Parcurgea drumul mai greu decât îşi imaginase. Multe străzi erau blocate de mormane diforme, rămăşiţe ale clădirilor. Tenace, purtat de speranţa ce-i tremura plăpând în sufletul aproape îngheţat de frică, Mihai căuta drumurile libere. Vedea ca într-un film de groază, oameni răniţi, auzea strigătele celor ce-şi căutau apropiaţii sub dărâmături, tâmplele îi zvâcneau dureros, capul îi pleznea. Se împotmoli pe o stradă din vecinătatea cartierului unde locuia. Coborî din maşină şi o luă la fugă spre blocul lor. Inima începu să-i bată violent în piept când îl văzu. Era întreg. Se opri un moment, inspiră adânc de câteva ori, apoi porni mai departe.