Spre Efes, de la Troia pornim...

[Irina Lucia Mihalca]

Spre Efes, de la Troia pornim...

În jurnalul de călătorie, pe drumul vieţii

e desenat un nou decor într-un poem liber...

Pornim

spre Efes de la Troia,

pe drumul fără de întoarcere pornim.

Furtuni de nisip trec pe lângă noi, un înger de zăpadă

ne însoţeşte, doar piatra cerului

încrustată în inelul tău ne luminează drumul.

În trecere, macii, înroşesc dealurile din Pergam,

ne semnalizează umbrele regilor attalizi

ce bântuie, fără odihnă, printre coloanele din evantaiul acropolei.

În seara înflorită în anfiteatru întinzi cortul,

În zbor, o pasăre sparge tăcerea... departe, în zare,

sclipesc luminile corăbiilor

ce-şi poartă încărcătura pe apele Egeei,

timpul se opreşte prin iarba nopţii, suave cântări

par să se-audă din templul zeiţei Demeter.

De ce eşti trist, de ce te temi? te întreb,

De moarte,

de clepsidra în care suntem închişi! îmi şopteşti.

Un parfum sublim îţi ameţeşte sângele prin pleoape,

priveşti un zâmbet răsfrânt, respiri mirajul iubirii

- o emoţie până la cer şi dorul primordial -

simţi cum un zid al uitarii se prăbuşeşte, simţi cum

viscolul scormoneşte prin sângele tău.

Plângi,

asculţi cântecul,

n-ai vrea ca melodia să se termine... de parcă

ar fi venit acum toamna sau primăvara,

un alizeu printre

roşul-galbenul-verde al frunzelor nedesprinse din

mâinile copacilor,

albastrul gândului unui nou cer şi noi, două oglinzi.

A te supune mereu dorinţelor, noilor dorinţi!

Ştii că nu poti să rupi

petala unei flori fără să deranjezi undeva o stea...