Unde ne duce caravana?

[Irina Lucia Mihalca]

Unde ne duce caravana?

Aşa încep poveştile, unii le spun drumuri,

alţii le spun râuri, toate curg, toate-s vii şi focul arde.

O flacără vie! Cu ochii tăi de primăvară

răsfoieşti pădurea decupând verdele din verde!

Dincolo de câmp curge un fluviu mare ce adună

multe râuri în drumul lui! Adierea crengilor

sălciei plângătoare se leagănă-n depărtate amintiri...

Căutăm, visăm, călătorim, înaintând prin freamătul

copacului ascuns în coaja amintirilor din adâncul nostru!

Unde ne duce caravana? Spre tine, spre mine, spre noi,

nu ştim ce ne aşteaptă mâine. Suntem într-o poveste scrisă,

rând cu rând, tu un gând, eu alt gând, El şi Ea ~ două inimi.

Un cântec de demult îngân... Este povestea ce umple sufletul

cu picătura ce-i lipsea, căci gândul curge ca şi râul.

Ne privim în oglinzile oceanului sorbindu-ne apa vie,

apa iubirii, apa eternei reîntoarceri. Monoton curge râul!

Tot timpul căutăm, ăsta-i universul - pulsaţii, respiraţii,

floarea de lotus a luminii activate... pictând cerul cu stele,

numai noaptea va şti de ce nu-şi arată cerurile.

Cu roua dimineţii ne ascultăm bătăile inimii,

O lacrimă! Picături de ploaie in inima mea!

Alergăm spre acele sunete lipite de noi, asemeni

muzicii ce curge pe sub arcada lăuntrică, asemeni

ploii de stele ce se revarsă în nopţile verilor noastre.

Oamenii au lumini aparte în priviri, aleşi sunt

să poarte o lumină ce pătrunde în orice întuneric,

Suntem fărâme de clipe,

intensităţi, amintirile lor şi iubire, doar iubire!