Speranţele

[Mihaela Moşneanu]

Se naşte speranţa din tenebre înmulţite

de necazuri, de dureri şi fapte împărţite

din partea necredincioşilor cu guşa plină

de răutăţi, minciuni şi invidii în surdină.

Şi creşte stropul de speranţă cât un mugurel

transformându-se-ntr-un lujer şi-ntins singurel

pe brazdele sufletului uşurat de lacrimi

ce fug pe panta obrazului de-atâtea patimi.

Când lujerul se-ngroaşă şi devine tulpină,

ramificându-se-n alţi lujeri ca-ntr-o grădină,

speranţa creşte şi dă-n viu prin eul omului

aducând lumină sfântă, şoptindu-i dorului.

Pe unele ramificaţii răsar florile

hrănite şi udate de toate gândurile

bune care înfăptuiesc lucruri minunate

ce-aduc împlinire şi mare însemnătate.

Alte ramificaţii se ofilesc, despicând

speranţa în două-trei, rupând orice bun gând

abia-n ultimul moment, când toate se risipesc

după cum se-agită vântul, trec şi se răspândesc.

Aşa sunt ele, speranţele, ca şi zorile,

apar înainte de zi, când dimineţile

se pregătesc să lumine un pic de viitor

şi dispar când seara ne conduce în dormitor.

Mihaela Moşneanu