Singurătate multiplă

[Mihaela Moşneanu]

Frământă singurătatea aluatul în cazanul veșniciei
ce nu râde nu plânge nu schițează nicio reacție
neașteptată din țărâna ascunsă sub iarba mândră
în zilele ce se perindă una după alta în timpul
fără formă și suflet în spațiu și viață.

După ce-a frământat-o bine până când s-a
transformat într-o pastă fină ca untul sau margarina
scoate din locuri știute numai și numai de ea
felii colorate în mulțimi de viață compartimentată
după scrisele misterioase ale destinului
care nu stă la coadă să-i vină rândul
ci se dă peste cap direct în viața oamenilor.

Felii groase din topor ce nu glumesc dar brăzdează
fiecare centimetru de suflet și până când
acesta să se dumirească ce trăiește
primește din fiecare lumină și-ntuneric
o parte mai mare sau mai mică o cuprinde
cu toată ființa și-o plimbă pe oriunde merge sau stă
fără să crâcnească în fața lui Dumnezeu.

Doar în mijlocul acestora se nasc și mor
speranțe sau iluzii ce se cuibăresc printre gândurile
rupte de trăiri dar agățătoare pe pereții
sufletului unde gândurile nestatornice sunt însoțite
de fapte care le ridică ancora sau le-o coboară
în veșnicia de unde trezirea la bune și rele
e beată mangă săraca de-atâta singurătate multiplă.

Mihaela Moșneanu