Sărutul chipului în cruce

[Anne Marie Bejliu]

 

Încerc să mă adun din glodul unei iubiri pământene, să-mi arunc aripile false şi să mă-ntorc în glaciara arie a sufletului real. Flacăra verde a răspântiilor mă strigă mereu prin scânteile infinit aruncate deasupra banalului. Nu am mai răspuns de mult, de prea mult timp. Tastele surâd jocului trecutului iar ochii, înceţoşaţi de atâtea iluzii reconstruiesc arborele cuvintelor dure şi blânde în acelaşi timp, pentru a-mi fi veşmânt sufletului real pe mai departe.

Renasc încet în braţele durerii, reaprinsă flacără în pumnii neputinţei de a-mi scoate încă o fiinţă iubită până la inocenţa unui copil, din ghearele topirii. Doare, doare cumplit când vezi cum simbolul forţei vieţii tale se topeşte încet şi sigur, când braţul de fier devine doar ramură fină, tremurândă. Când ai vrea cu toată fiinţa ta să primeşti binecuvântarea sărutului pe chip în cruce de la tatăl tău dar el nu mai poate şi e departe, mult prea departe pentru a te mai putea atinge.

Ridic ochii spre cer şi-mi spun că e doar un coşmar. Va trece. Şi chiar de nu va trece, voi păstra mereu în inima mea şi în ochiul adâncit în fruntea încruntată, sărutului chipului în cruce ce mi-a dăruit curaj, protecţie, împlinire timp de patruzeci şi trei de ani.

Mi-e dor să fiu copil în inima necunoaşterii. Mi-e dor să adorm în braţele tatălui, undeva, într-un tramvai zgomotos, la întoarcerea din universul animalelor închise în cuşti. Mi-e dor de căldura braţelor lui, acum slăbite. Mi-e dor şi încerc să nu plâng, pentru că faţa nevăzută a umanului nu mai păstrează blândeţea, lumina, curăţenia sărutului chipului în cruce.

Am risipit frunzele toamnei pe piatra de gând, din inima sărutului chipului în cruce.