Plecaţii şi rămaşii

[Mihaela Moşneanu]

Plecăm într-o zi într-un loc la cineva

nu ştiu unde-i locul acesta dar vom ajunge acolo

şi de vrem sau nu plecarea asta

Dumnezeu ne va îndruma sub aripa misterului

de nedescifrat pentru noi pământenii.

Habar n-am dacă vom pleca singuri sau vor mai veni şi alţii

înaintea noastră în aceeaşi clipă ori după noi

dar vom întâmpina cu toţii această călătorie căreia îi spunem

după ştiinţa noastră moarte a murit a decedat şi-apoi

aruncăm peste ea cu odihne în pace sau veşnice

când rămaşii de aici îşi iau rămas-bun de la trupul

aşezat şi împodobit princiar cu cele mai frumoase cârpe

din cutia de lemn vopsit în culoarea ţărânii şi lăcuit.

Oricum nu mai contează după înmormântare şi pomana

dată în prima pomenire celui plecat de printre rămaşi

că uitarea îşi scoate perdelele fastuoase în culori

s-acopere geamul prin care memoria şi sufletul privesc

printre clipele care fug una după alta şi ronţăie amnezic

pentru viitorul adus din îmbrăţişarea timpului.

Nerecunoştinţa începe să sape nevăzut

din clipa-n care primii bulgări de ţărână se rostogolesc

peste cutia bătută-n cuiele care sigilează contractul

definitiv cu pământul pentru eternitatea terestră şi omul

iasă culcat şi oficial din lumea asta fără să-şi poată lua

nimic triumfal din ce a făcut şi-a spus de-atâtea ori.

Jalea urlă şi se pierde în ecouri până când

liniştea este întinsă pe verdele şi culorile vieţii

după ce ţărâna îşi reia forma iniţială şi roade

puţin câte puţin din tributul uman pe care l-a primit

în timp ce rămaşii trăiesc de mama focului

fără să le treacă prin minte că viaţa lor

e-ncălecată pe şaua trupurilor care se fac

una cu pământul şi cu infinitul.

Mihaela Moşneanu