Până la razele de soare

[Mihaela Moşneanu]

Nu reuşea să înţeleagă cum fusese posibil! Mintea şi conştinţa ei se luaseră de mână şi şuşoteau, refuzând să creadă cum poate moartea să fie atât de neprevăzută! Nu i-ar fi trecut prin minte nici în cele mai îndepărtate gânduri că cel mai bun prieten al ei, băiatul care-i fusese vecin, coleg de şcoală, frate de suflet, singura persoană care îi fusese mereu aproape în cele mai fericite, dar şi în cele mai grele clipe din viaţa ei, a murit din cauza unui accident stupid de maşină pe o trecere de pietoni, unde nu făcuse nimic altceva decât să traverseze strada şi un şofer inconştient a omis de dragul vitezei să oprească.

Era la servici când îi sunase telefonul. Samir, un fost coleg de facultate, o suna de zor în timpul unei şedinţe în care se puneau la bătaie bazele unui nou proiect de lucru. Fiind ocupată, îi închisese, deşi fără să-şi dea seama de ce, avusese în acel moment o presimţire rea, un ghimpe care îi injectase sufletul cu serul său veninos. Dar continuase şedinţa cu angajaţii săi, luând hotărârea să-l sune când va avea timp. Şi totuşi, nu-l sunase, fiindcă se luase cu serviciul şi cu alte lucruri mult mai importante, decât să vorbească la telefon cu fostul coleg, căruia nu-i dădea prea mare importanţă, deoarece era enervant pentru ea, datorită poveştilor despre cuceririle şi concepţiile sale despre femei.

Când se gândea la ce a vrut el să-i spună atunci, regreta enorm că nu i-a răspuns. O mai sunase de câteva ori, dar ea tot nu-i răspunsese. De fiecare dată fusese ocupată cu ceva şi nu putuse să-i răspundă, pentru a vedea ce vroia. Trecuse o săptămână de la ultimul apel din partea lui şi ea tot nu ajunsese să stea de vorbă cu el.

Acum stătea la masa din bucătărie cu o ceaşcă de cafea în faţă şi când îşi aprindea o ţigară, auzii apelul telefonului pe care îl avea în geanta din hol. Alergă să-l ia, dar din pacate, nu mai sună până ajunse ea, deoarece Samir îi dăduse de data asta doar un beep. Văzând cine e, se gândii că se săturase să o tot sune şi ea să nu-i răspundă. Întorcându-se cu telefonul în mănă, în faţa cafelei aburinde, îl apelă şi-l puse la ureche. După ce auzii sunetul de apel de două ori, Samir răspunse cu o voce mohorâtă, printr-o înşiruire de întrebări şi de apelative la adresa ei:
- Eiii, Claudiaaa! Clauuu, în sfârşit, îmi răspunzi! Ai înnebunit de tot, măi fată! Ce dracu e cu tine, de nu răspunzi? Ce rahatul meu ai de nu mai vrei să-mi vorbeşti? Lasă, mă! Lasă că nu te mai sun în veci! Dar trebuia să-ţi spun, proasto, ce eşti! Eşti o tâmpită că nu mi-ai răspuns şi o încrezută fără cusur, te-ai ajuns de când ai devenit mare şefă la tine la servici, dar totuşi am insistat, fiindcă m-am gândit că te interesează, da?
- Măi nesimţitule, cred că tu ai luat-o razna de tot! îi răspunse ea, fiind luată pe nepregătite de o asemenea vorbe, eşti cumva beat sau mai rău, ai început să te droghezi? Ce mama dracului te-a apucat? Şi ce-ar putea să mă intereseze pe mine despre tine? Ce am eu de împărţit cu tine? Ce? Eşti bărbatul sau amantul meu, şi eu nu ştiu, cumva? Ar fi cazul să-ţi revizueşti tonul cu mine, clar? Dacă mai vrei să stăm de vorbă, şi dacă nu faci asta, pa!
Şi îi închise telefonul în nas. Dar Samir sună din nou, şi din nou, chiar dacă ea insistă să-i tot închidă. Prima reacţie a ei fu să-l blocheze, dar acelaşi ghimpe din acea clipă în care o sunase prima oară, începuse să-şi facă iarăşi de cap prin sufletul ei. Şi sunându-l, îi spuse calm:
- Măi Samir, măi omule, am fost ocupată, am fost în şedinţe de lucru sau am fost ocupată cu proiectul cel nou, la care eu şi colegii mei, lucrăm. Nu-i că nu vreau sau nu am vrut să mai vorbesc cu tine, dar pur şi simplu, sunt ocupată, nu am timp, înţelege! Când termin cu una, încep cu alta, şi tot aşa! Dacă mă crezi, bine, dacă nu, treaba ta!
- Du-te-n colo, Claudia, auzi? Sunt prea supărat şi mă simt atât de neputincios, încât nu am putere să mă cert cu tine, aşa că iartă-mă că ţi-am vorbit aşa!
Claudiei îi stătu inima în loc. Ghimpele, parcă îşi mai chemase vreo doi ortaci, căci acum simţea o mulţime de înţepături peste tot şi începu să tremure. O clipă se gândii că e din cauza cafelei prea tari, dar nu renunţă la ea. Sorbind o înghiţitură şi trăgând cu nesaţ din ţigară, îl întrebă:
- Da ce-ai păţit? Ce-i cu tine?
- Eu n-am păţit nimic, de fapt, adevărul e că nu mai ştiu de mine, de-o săptămână, Clau. Mă simt ca un vierme, care se târăşte pe unde apucă. Mă simt singur, neputincios în faţa morţii. Şi dacă mie mi-este aşa de rău, mă gândesc cum îţi va fi ţie, după ce-ţi voi da vestea, mai ales că vei afla şi după înmormântarea care a fost acum vreo trei sau patru zile, nici nu mai ştiu!
Stătu câteva clipe, nemişcată şi neputând să reacţioneze în niciun fel, întrebă:
- Ce tot spui acolo? Despre cine vorbeşti? Cine a murit?
- Offf! începu el să plângă cu sughiţuri.
Claudia rămase consternată, ascultându-l şi inima, parcă-i stătuse în loc. Nici măcar nu ştia cum să-l mai întrebe despre cine era vorba sau cum să reacţioneze. Îi trecu prin minte că îi murise cineva drag lui, vreun părinte, vreun frate sau vreun prieten apropiat, şi de aia plângea în halul acesta, că o considera prietena lui, şi de aia simţea nevoia să-şi deschidă sufletul. Nu era conştientă de faptul c-o atenţionase că în durerea sa, era şi ea implicată. Dar îşi reveni şi continuă să-l întrebe:
- Dar cine ţi-a murit, omule?
- Eiii... cii...neee... mi-a mu... murit? Vrei... vrei să... să spui... ci... cine... ne-a muriiit!
- Cineee? sări ea în sus, simţind cum începea şi ea să lăcrimeze după el, cine?
- Cristian Boicovici, Cristi al nostru, Clau, Cris a murit săptămâna trecută, călcat de-o maşină pe o trecere de pietoni. Dar nu pot să-ţi apun acum mai multe, continuă el fără sughiţuri, de data asta.
- Ceee? Măi Samir, tu ai visat urât azi-noapte, mă?
- Ooo, ce n-aş da eu să fie un vis urât şi să mă trezesc, gândindu-mă că nu-i adevărat, că a fost doar unul dintre cele mai urâte vise ale mele! Şi să mă-ntâlnesc cu el, să stăm de vorbă şi să râdem, cum obişnuiam, la o bere! Ce n-aş da eu, Doamne! Dar nu, Clau, nu! E adevărat ce-ţi spun, îţi dau cuvântul meu de onoare, că n-aş putea să mint sau să glumesc cu aşa ceva!
Şi continuă să vorbească în continuare, repetând întruna despre visul urât şi aşa mai departe. După ce-i povestise despre accidentul de pe trecerea de pietoni, în care murise prietenul lor comun, ea tăcea şi îl asculta, în timp ce plângea. Vroia să-l oprească, dar nu putea. După un timp începuse să povestească precum o moară stricată, cum şi ce bine se înţelegea el cu Cris, cât de buni prieteni fuseseră ei. Deşi îl auzea şi înţelegea clar, vorbele lui treceau pe lângă urechile ei, nu le dădea importanţă, lăsându-l să vorbească fără ca să-i mai spună sau să-l mai întrebe ceva. Vestea o imobilizase cu totul, ţigara o pusese pe scrumieră şi se consumase singură, cafelei îi dispăruseră aburii. Privea în gol, în timp ce lacrimile îi curgeau încontinuu, dar fără bocet, fără gălăgie cum făcea Samir. Cum nu mai spunea nimic, el o întrebă la un moment dat:
- Clau, mai eşti pe fir? Alo, eşti? Băga-mi-aş să-mi bag, iar am rămas singur să vorbesc! Iar mi s-a întrerupt telefonul ăsta, trebuie să-mi cumpăr unul nou, că nu mai ţine figura. Când mi-e lumea mai dragă, vorbesc cu pereţii, nu cu omul, zise el şi închise.
Claudia lăsă încet telefonul pe masă şi cu ochii plini de lacrimile care plecaseră la plimbare pe obraji, rămase aşa câtva timp. După câteva secunde, Samir sună iar, dar ea nu-i mai răspunse. Dacă ar fi privit-o cineva în acel moment, ar fi avut impresia că nu aude şi nu vede nimic. Colegul ei mai insistă cu apelurile de câteva ori, după care renunţă. Chiar dacă şi înainte era linişte în jurul ei, acum, parcă se multiplică prin primirea veştii despre moartea lui Cris. În sufletul ei era un întreg zbucium de neînţeles care îi dădea palme liniştii din jurul ei, alungând cu totul cafeaua şi scrumiera cu filtrul de ţigară din faţa ei, ce lăsa un miros greu sau telefonul, care stătea cuminte pe masă, în timp ce le privea fără să le vadă. Trecuseră câteva ore de când vorbise cu Samir şi acesta renunţase s-o mai apeleze, dându-şi seama că nu telefonul lui era de vină, ci ea nu mai spusese nimic, şi el de aceea crezuse că iarăşi nu-i mergea. Dar realizând asta, nu o mai deranjă, o lăsase în pace să digere cumplita veste pe care o primise.
La un moment dat observă că era noaptea. Nu se vedeau decât becurile de afară prin geamul de la bucătărie şi nu-şi dădea seama când şi cum trecuse timpul, dar nu-şi bătu capul prea mult cu asta. Puse automat mâna pe telefon şi-l sună pe Samir, care era beat criţă:
- Ce rahatul meu, vrei? o întrebă el, direct.
- Vii dimineaţă la mine? îi răspunse ea fără să-i mai bage în seamă prostia, cum făcuse înainte, şi ne urcăm amândoi în maşină, şi mă duci la el la cimitir, să-mi arăţi mormântul?
- Nu ştiu dacă pot, să văd, îi spuse el, la ce să mai mergi acum? Când te-am sunat să-ţi spun prima oară, ai fost ocupată, acum nu mai ai treabă cu proiectul şi cu serviciul?
- Samir, nu am chef de ceartă, şi nici de prostiile tale, acum, îi răspunse ea cu o voce moale, spune-mi, vii sau nu vii? Te aştept dimineaţă, da?
- Bine, vin, să nu zici că-s al dracului, da?
- Bine, ne auzim la telefon, da?
- După 8:00 e bine? Între 8:00-9:00 mă suni, da? Să suni, să insişti, că poate nu aud telefonul din prima, da? Că sincer, am c-am întrecut măsura, am băut bere şi apoi am trecut pe coniac.
- Mmm, se vede c-ai întrecut măsura, dar nu-i treaba mea, nu te judec. Atunci, aşa rămâne, te sun şi dacă nu-mi vei răspunde, voi insista.
- Bine, Clau, bine.
- Noapte bună, Samir!
- Noapte bună!
După care închise telefonul şi-l puse uşor pe masă. Lacrimile nu mai conteneau, vestea morţii lui Cristian sau Cris cum îl alintase ea de când erau copii şi apoi, toţi apropiaţii lui, declanşase în ea, pe lângă părerea de rău, un amalgam de sentimente. Regretul enorm şi de nedescris în cuvinte, pe care îl simţea acum că nu-i răspunsese zăbăucului de Samir la telefon, o distrugea de tot. Avea nevoie de toaletă, dar parcă nu-i venea să se ridice de pe scaun, aşa că mai zăbovi o vreme. Nu realiza că ar trebui să aprindă becul şi nici să meargă să doarmă nu o interesa. Somnul era pentru ea ceva primordial, ţinea în general foarte mult la odihna ei de peste noapte, pentru că întodeauna avea nevoie să fie cu mintea limpede, la servici. Dar de data asta, faptul că ar fi trebuit să se culce, nu exista în mintea ei. Uitase de tot ce ar fi trebuit să facă în mod normal, până şi că dimineaţa avea o şedinţă la prima oră.
La un moment dat se ridică mecanic de pe scaun şi merse ca un robot la baie, după care se aruncă pe pat şi începu să jelească în timp ce suspinele, aproape că-i tăiau respiraţia. În timp ce uda perna cu lacrimi şi se-neca în suspine, reuşii să adoarmă.

Nici nu realiză când se făcuse dimineaţă. Auzii soneria de la interfon, sunând. Sări ca arsă din pat, gândindu-se că e Samir, dar era Adelina, sora lui Cris. Îi deschise şi când se văzură, se îmbrăţişară strâns şi începură să plângă. După un timp, amândouă încercau să-şi spună ceva, dar nu reuşeau, până când Claudia reuşi să rupă prima frază:
- Ade, iartă-mă, n-am ştiut! Abia aseară m-a sunat Samir şi mi-a povestit! Îmi pare rău, din tot sufletul, că n-am fost la înmormântare, că nu i-am fost alături pe ultimul drum!
- Draga mea, stai liniştită, nu sunt supărată, înţeleg. Ştiu că în ultimul timp ai fost şi eşti ocupată, îmi spunea Cris asta. Şi zâmbind, continuă să-i spună, cu vreo două seri înainte am vorbit cu el. L-am întrebat de tine şi mi-a răspuns că sora mea de suflet a ajuns mare de tot, e foarte ocupată, şi aşa mi-e dor de ea! Dar lasă, că într-una din serile astea mă urc în maşină şi zbor la ea, şi nu mă interesează, o scot cu japca în oraş, şi râdea din tot sufletul, îl ştii doar, cum era el vesel, întodeauna. Atunci am vorbit şi eu, ultima oară cu el. Nu am avut niciunul din familie numărul tău, iar telefonul lui s-a spart în timpul accidentului. Apoi m-am gândit că nimeni nu te-o fi anunţat, şi-am venit eu să-ţi spun, dar văd că totuşi, ai aflat. Of, mulţumesc lui Dumnezeu că ai aflat, pentru că îmi era foarte greu, nici nu ştiam cum să-ţi spun, crede-mă.
- Am aflat ieri, de la Samir, el este singurul care m-a tot sunat să-mi spună, dar tu îl ştii, şi sincer, am fost aşa de prinsă cu serviciul, că pur şi simplu nu am avut timp să vorbesc cu el. Şi-apoi, nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte ce ar avea să-mi spună, aşa că nu aveam chef să-i ascult logoreea despre cuceririle şi concepţiile lui în privinţa femeilor.
- Ooo, Samir! Să ştii că aşa nebun cum este el, a fost alături de Cris şi de noi, tot timpul. A ajutat cu tot ce i-a stat în putinţă şi în rest, nu s-a mişcat de lângă sicriu. E totuşi băiat bun, cu toate defectele lui la un loc.
- Te cred, Ade, şi nici eu nu gândesc că ar fi băiat rău, Doamne fereşte! Doar că... dar în fine! Hai înăuntru! Am vorbit aseară cu el la telefon şi a rămas să îl sun, să meargă cu mine la cimitir, să-mi arate mormântul lui Cris, adăugă ea şi izbucni din nou în lacrimi, dar nu ştiu dacă voi mai reuşi să dau de el, că se făcuse criţă, azi-noapte.
- Dacă vrei, te duc eu acum, nu-i problemă, zise Adelina, intrând în hol.
- Te superi dacă mergem acum? Te rog din suflet, numa' aşteaptă-mă să mă schimb.
- Da, dragă, nicio problemă, te aştept şi mergem.
Claudia alergă în dormitor şi într-un minut îşi aruncă hainele de cu o zi înainte în care şi dormise, se îmbrăcă în nişte blugi şi într-un pulover dungat cu gri şi negru, apoi merse la baie, se spălă pe mâini şi pe faţă, după care îşi prinse părul negru într-o clamă albastră. Privindu-se în oglindă, îşi văzu ochii roşii de plâns şi albastrul ochilor săi era aşa de închis, încât se sperie, dar gândi în sinea ei că nu are timp să-şi studieze fizionomia acum, pentru că Adelina o aştepta şi, chiar era nerăbdătoare să ajungă la locul unde Cris era acum şi de unde nu va mai pleca niciodată, nici măcar să o scoată pe ea în oraş, cu japca, cum îi povestise sora lui că ar fi spus. La gândul acesta, o podidiră iarăşi lacrimile şi ieşi repede din baie. Ajungând lângă ea, se încălţă într-o pereche de adidaşi negri şi îi spuse:
- Hai, sunt gata, putem merge, dacă vrei.
- Bine, draga mea, hai să mergem.
După ce ieşiră amândouă, Claudia încuie uşa şi coborâră repede treptele celor două etaje. Maşina Adelinei era parcată în faţa scării, a ei era mai în colo.
- Mergem cu maşina ta sau cu a mea? întrebă sora lui Cris.
- Cu oricare, îmi este indiferent, îi răspunse ea, nu-i problemă.
În timp ce se îndreptau spre maşină, sună telefonul Adelinei şi răspunse:
- Bună, iubitule!... Uite, sunt cu Claudia, prietena lui Cris, mergem la cimitir... Nu, nu pot acum, ne vedem puţin mai în colo...
- Nuuu, nu-i nevoie să stai cu mine, dacă trebuie să te întâlneşti cu Ticu. Mergi cu mine, îmi arăţi unde e mormântul şi apoi poţi să pleci, nu mă supăr.
- Cum să te las acolo singură, măi? Nu vorbi prostii!
- Nu a fost el prietenul meu, fratele meu, şi la bine şi la rău? Cum poţi spune că mă laşi singură, draga mea? îi răspunse ea, în timp ce lacrimile îi plecau din nou pe obraji.
Auzind-o şi văzând-o, Adelina începu şi ea să plângă, şi ca să fie sigură, o întrebă:
- Eşti sigură? Păi atunci plecăm fiecare cu maşina noastră, şi tu mă urmezi. E bine aşa?
- Nu, nu, merg şi eu cu maşina ta, pentru că nu mă simt în stare să conduc. Voi pleca de acolo cu un taxi, nu-ţi face probleme. Dar atunci realiză că nu-şi luase cu ea nimic, de fapt, nu-şi luase decât cheile pe care le băgase în buzunarul drept al blugilor şi îi spuse, auuu! Am uitat să-mi iau vreo geantă, vreun portofel, ceva. Mă mai aştepţi puţin, te rog, să mă duc până sus?
- Hai măi, fi serioasă, că-ţi dau eu, nu te mai duce, n-are rost.
- Ok, şi am să ţi-i dau înapoi când ne vom mai vedea, promit!
- Daaa, să nu uiţi cumva, draga mea, să nu uiţi! îi răspunse zâmbind, printre lacrimi. Apoi îi spuse lui Ticu, auzi Ticule, hai că o duc pe Claudia la mormânt, la Cris şi apoi vin la tine?... Da, da, da, vin direct la tine... bine, bine... hai, pa, iubitule!
Şi după ce închise telefonul, deschise maşina. Din câţiva paşi, fetele ajunseră lângă ea şi urcară amândouă, continuând să plângă şi fără să-şi mai spună nimic, după ce-şi puseră curelele de siguranţă. În timp ce Adelina era atentă şi la drum, Claudia nu mai vedea nimic. Îşi rezemase capul de geam şi îşi deschise albumul de amintiri al sufletului, în care Cris era nelipsit.
Cimitirul Zborul sufletelor era la vreo cinci kilometri distanţă de locuinţa Claudiei, şi vreo patru din ei trebuiau parcurşi pe strada principală a oraşului, unde, era o aglomeraţie de nedescris la primele ore ale dimineţii. După aceea, Adelina trebuia să-şi continue drumul de la o răscruce, drept înainte, de unde avea de parcurs nişte pante destul de abrupte pe un drum asfaltat de mult şi rău, care, nu era posibil să fie ocolit. După vreo oră ajunseră în faţa cimitirului, unde paznicul, poreclit 'nea Zgâmboi - nu se ştie de cine şi de ce? - le întâmpină pe fete, deschizându-le poarta.
- Ooo, am parte de două musafire drăguţe, haideţi, intraţi!
- Bine te-am găsit, 'nea Zgâmboi. Mergem la mormântul lui Cristian Boicovici, spuse Adelina.
- Da, da, ştiu, mergeţi liniştite şi staţi cât doriţi! le spuse el, zâmbind trist.
După ce intrară, Adelina o luă de mână pe Claudia şi continuară să meargă pe o alee ondulată, mărginită de copaci înalţi şi stufoşi. Ajunseră la un moment dat lângă un mormânt proaspăt, unde pe o piatră funerară strălucea în lumina soarelui fotografia în miniatură a lui Cris, numele, datele naşterii şi a decesului, şi sora lui vorbi:
- Aici este, Clau. Eşti sigură că n-ai nicio problemă în a rămâne singură?
- Nu, nu, mergi liniştită să te întâlneşti cu iubitul tău, eu mă voi descurca.
- Bine, draga mea, bine. Atunci ne auzim la un telefon sau pe net, da?
- Da, da, da! Ne auzim zilele astea, promit!
Se îmbrăţişară strâns şi se despărţiră, cu zâmbete şi lacrimi. Adelina îşi îndreptă paşii spre 'nea Zgâmboi şi Claudia o urmări cu privirea până când aceasta se îndepărtă suficient de mult, încât să nu mai audă sau să vadă ceva.
- Gata? A plecat? În sfârşit, putem să ne întâlnim liniştiţi! auzii o voce şi se-ntoarse să vădă cine este, deşi cunoştea acea voce mai bine ca oricine pe lumea asta. Era Cris, care ieşise de după piatra funerară şi o privea vesel, zâmbindu-i.
- Criiis! Tu?! Ce cauţi aici, nu ai murit? spuse ea şi sări spre el, îmbrăţişându-l cu tot dragul.
- Nu, surioara mea dragă, nu am murit, sunt la fel de viu ca şi tine, doar că a trebuit să plec de aici, din viaţa pământeană. Domnul nostru m-a chemat şi pe mine, şi pe alţii în ziua aia la El, fiindcă are treabă cu noi. Crede-mă că am fost aleşi pe sprânceană, nu a fost simplă această alegere. Nu ştiu de ce şi cum de m-a vrut şi pe mine, dar a trebuit să plec de aici. Ştiam că trebuie să vii şi de aia am coborât în zbor, să te întâlnesc. Apoi va trebui să plec iarăşi, sus.
- Şi ce faci acolo? Cum îţi este? De ce nu vii înapoi? Vei veni înapoi, da? Pentru că nu concep viaţa fără tine! exclamă Claudia din toată fiinţa ei.
- Nu pot să-ţi spun nimic, îi răspunse Cris, privind-o de data asta serios, singurul lucru pe care ţi-l pot spune, e că nu mă mai întorc, nu am cum să fac aşa ceva. În rest, vreau ca tu să-ţi îndeplineşti toate misiunile pe care le ai de dus la bun sfârşit, în viaţa de aici şi să ştii că nu vei trăi fără mine, eu sunt aici, îi spuse el, punându-i mâna pe piept, niciodată nu te voi anandona. Şi ne vom revedea când îţi va veni şi ţie rândul să vii acolo unde sunt eu acum.
Auzindu-l cum vorbea, lacrimile îi plecară iarăşi pe obraji şi el o mângâie. Apoi, veselia i se întoarse pe fizionomie şi în glasul său. O luă de mână şi îi spuse cu gura până la urechi:
- Hai cu mine, să-ţi arăt razele de soare.
- Ceee? Unde? Ce să-mi arăţi?
- Razele de soare, surioară dragă. Hai cu mine, să le vezi.
Şi o trase uşor de mână. Ea simţi cum amândoi se ridică în sus şi urcă uşor spre cer. Şi urcară tot mai sus, până începură să se învârtă, ţinându-se de mână. Claudia nu mai putea spune nimic. Îl privea pe Cris cum râdea şi cum o învârtea în zborul lor spre cer. La un moment dat începu să bată vântul şi el începu să lovească în aer cu mâna liberă rafalele de vânt, până când simţi stropii de ploaie, care o stropeau ca şi cum erau pe pământ. Privi o dată în jos şi toate se vedeau ca nişte puncte, care abia se puteau descifra. Singurul punct vizibil era cimitirul, de unde plecaseră în zbor şi Cris îi spuse:
- Fi liniştită, surioară, mai avem puţin şi ajungem, apoi te vei întoarce acolo.
- Dar nu vreau să mă mai întorc, merg cu tine, îi răspunse ea.
Cris nu-i răspunse, dar o privi grav, după care întoarse capul. Mai zburară un pic şi ajunseră la razele de soare, care îi învăluiră pe loc şi începură să danseze în jurul lor. Dansul razelor dură un timp, până când Claudia îl trase uşor pe Cris de mână, pentru a trece de ele, mai departe. Dar una din raze se opri din dans şi o trăgând-o de cealaltă mână, spuse:
- Picătură a cerului, tu poţi trece mai departe, dar prietena ta trebuie să se întoarcă înapoi. Ai vrut ca ea să ne vadă şi ţi-am permis acest lucru, dar acum, ea nu poate trece mai departe de noi. Şi continuă să-i spună ei de data asta, tu eşti pământeană, trebuie să te întorci, şi după ce îl trase pe Cris spre ea, el o scăpă de mână şi Claudia începu să alunece în jos. Mai privi o dată în sus şi el îi făcea cu mâna, în timp ce alunecarea lină o apropia de pământ. Încercă să se agaţe cumva să se întoarcă spre el şi razele de soare, dar...

Deschise ochii şi prima dată văzu tavanul dormitorului în care adormise îmbrăcată în hainele de ieri. Nedumerită, privi în jurul ei. Era în patul ei răvăşit, probabil se mişcase prin tot patul în timpul visului în care zbura cu Cris spre razele de soare. Nu-i venea să creadă, venirea Adelinei la ea, plecarea lor spre cimitir, la mormânt şi apoi întâlnirea şi zborul cu Cris până la razele de soare, totul fusese doar un vis fascinant. Mai ales când îşi amintea că Cris îi spusese că nu e mort, că îl chemase Domnul la El, absolut totul o ţinu o perioadă ţintuită pe pat cu privirea fixată pe tavan. Îşi aminti la un moment dat de Samir, dar nu-l mai sună, şi nici el nu dădu niciun semn de viaţă.

Nu-l mai caut şi nu-l mai aştept pe Samir, mă voi duce singură la cimitir, voi ajunge la mormântul lui, singură. Mă voi îmbrăca în aceleaşi haine şi mă voi încălţa în adidaşii din vis, şi mă duc acum. Doar că trebuie să nu uit să-mi iau vreo poşetă şi nişte bani, că Adelina nu este cu mine şi în realitate.
Gândul acesta o făcu să zâmbească în timp ce se ridică din pat, şi exact ca în vis îşi aruncă la repezeală hainele în care dormise şi se schimbă. Se îmbrăcă, apoi fugi la baie unde, după ce se spălă pe mâini şi pe faţă, se privi în oglindă. Şi la fel, ochii roşii şi albastrul închis al ochilor săi o făcură să tremure, dar se gândii că trebuie să ajungă cât mai repede şi că nu are timp să-şi sudieze fizionomia, după ce-şi prinsese părul cu aceeaşi clamă. După care fugi în hol, se încălţă, îşi luă telefonul, portofelul cu bani şi pachetul de ţigări, aproape gol şi le puse într-o borsetă. Ieşi valvârtej pe uşă, încuie uşa şi aproape zbură pe treptele scărilor. Ajungând jos, comandă un taxi, pentru că nici în realitate nu se simţea capabilă să conducă. Şi exact ca în vis, îşi rezemă capul de geam, dar acum se gândea la visul pe care îl avusese.
Nici nu-şi dădu seama cum ajunsese cu taxiul la cimitirul Zborul sufletelor şi cum paznicul, 'nea Zgâmboi îi deschise poarta cimitirului, o întrebă la cine vrea să meargă şi ea îi spuse că la Cristian Boicovici. Acesta vru s-o conducă, dar ea, încrezătoare, îi răspunse că nu e nevoie, că se descurcă singură.
Şi o porni pe aceeaşi alee ondulată, mărginită de copacii înalţi şi stufoşi, până ajunse la mormântul lui Cris, care era identic cu cel din visul ei. Se apropie de piatra funerară şi mângâie poza din care frăţiorul ei de suflet îi zâmbea cu gura până la urechi. Nu-şi dădu seama de ceea ce face şi aruncă o privire în spatele pietrei, sperând ca el să apară de acolo, dar visul era vis, realitatea era realitate, şi nu aveau de gând să se întâlnească niciodată, decât în sufletul ei. Se lăsă în genunchi şi stătu un timp acolo, amintindu-şi cu claritate visul. Toate vorbele lui Cris şi zborul cu el până la razele de soare o făcură să nu mai verse nicio lacrimă, ci din contră, o făcură să zâmbească. Stătu o perioadă acolo, apoi se ridică în picioare cu gândul să plece. Înainte de a pleca de-acolo, îi promise lui Cris că data viitoare va veni cum se cuvine, cu cel mai frumos buchet de flori şi cu o lumânare.  

Mihaela Moşneanu