Poem locuit

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Se nărăvise vântul peste poetice şoptiri sub clar de lună,
pârâul se strecura şipotind printre tufişuri.
În serile târzii întins pe căpiţe de fân
denumeam cu ea stelele după bunul plac
şi nu le terminam niciodată,
până ce totul părea de nerecunoscut.
Locul era inundat de pudra ierburilor uscate,
cerul de vată colorată.

N-au mai rămas
decât cuvintele într-un gând
care mă îmbărbătau în mers spre casă,
unde se mai auzeau copiii şi câinii satului,
cu toţii stăpâni pe teritoriul lor.
Paşi ascunşi, păsări cuprinse de somn,
le strâng în cuib să-şi pună capul sub aripi;
îmi ascult poemele cum se frunzăresc în vise,
să alunge teama tăcerii în sunetele nopţii
peste marginea disperării şi vine femeia
cu sărutul ei zemos de fruct copt.

Poate dintre stelele pe care le-am denumit noi,
una se va întoarce la locul ştiut.
Ochii adânci ai femeii îmi vor şopti poemul,
vor opri iubirea să locuiască în el,
cu surâsul ei maiestos cu tot.

[Mariana Dumitran]

Un talent innascut..armonizezi cu atata placere seara ce se lasa pe intreg satul"pasari cuprinse de somn",,"copiii si cainii satului"...si-ti astepti femeia"cu sarutul ei de fruct zemos".Minunat,Nicolae!!

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Mulţumesc de apreciere, Mariana!