o poveste nemuritoare

[Vasilica Ilie]

seara când merg la culcare am acelaşi vis.  

mă visez copil în toate anotimpurile:  

primăvara, când dădea colţul iebii alergam  

ca un mieluşel pe câmpie. simţeam acea libertate  

neştirbită, fără lipsuri, aveam zborul neîntrerupt.  

în casa noastră parcă totul sporea:  

pâinea creştea cât copaia*, până şi vaca dădea lapte mai mult şi curat,  

oile păşteau liniştite iarbă grasă, brânza ieşea mai bună,  

ograda era plină de păsări, grădina noastră de legume râdea în soare,  

iubirea intra pe uşă, pe geam, ca un parfum.  

 

vara, abia aşteptam vacanţa. cu tălpile goale la spinare  

(nu simţeam colbul fierbinte şi nici durerea când mă tăiam în vreun ciob)  

mă opream la gârlă, plecam doar atunci când mi se făcea foame şi sete  

şi nu mă opream în bucătărie ci în movila de pepeni de lângă fântână  

aduşi de tata de la bostană*. nu ştiam pe care dintre ei să-l aleg.  

când muşcam din felia de pepene mi se umplea gura de dulceaţă,  

parcă şi foamea îmi trecea. luam cărţile, prietenele mele constante  

şi mergeam la umbra salcâmilor să citesc. seara mergeam la joacă pe terenul viran de vis-a-vis.  

eram vreo zece, fete şi băieţi şi nu plecam până când părinţii noştri  

ne ameninţau că ne pedepsesc. atunci se spărgea gaşca, liniştea se lăsa  

iar noaptea visam numai îngeri. dimineaţa aveam gura plină de rugăciuni.  

 

toamna era forfotă peste tot. clocotea sângele în vene  

era un du-te vino: căruţe, tractoare, oameni, copii.  

curgeau crengile pomilor până la pământ de roade,  

câmpul era plin de grămezi de ştiuleţi de porumb,  

viile gemeau sub greutatea boabelor de chihlimbar  

iar oamenii mai aveau timp de mers la nunţi şi la botez.  

mi se părea anotimpul cel mai stors de bogăţii iar la sfârşit,  

când cortina toamnei se lăsa, toţi pomii se dezbrăcau şi rămâneau solitari...

 

aşa mă prindea iarna; suspinând după celelalte anotimpuri.  

şi totuşi zăpada mă bucura, sărbătorile îmi umpleau de sfinţenie casa  

iar uşa era tot timpul deschisă pentru colindători.  

plecam la derdeluş cu sania sau pe gârlă cu patinele  

mă întorceam acasă îmbujorată la faţă, udă până la piele.  

abia când mă încălzeam pe lângă sobă simţeam dezgheţarea  

şi durerile degetelor de la mâini şi picioare...  

 

dimineaţa când mă trezesc simt să împătăşesc povestea mea nemuritoare copiilor  

dar ei spun că nu este adevărată, că le spun o poveste ireală,  

precum sunt cele cu feţi-frumoşi, elene-cosânzene, zmei şi harapi-albi.  

mă întristez şi mi-e teamă că majoritatea copiilor de astăzi,  

într-o zi, vor muri asfixiaţi de realitatea crudă în care se scaldă  

şi mă întreb: cine este oare de vină?  

 

Legendă:  

- copaie* = covată, albie  

- bostană* = pepenărie