Înainte de a se sfârşi...

[Mihaela Moşneanu]

Simţea baba Valiana cum aţa vieţii

se deşirase prea mult la picioarele-i tremurânde

şi se-ncâlcea în unghiile-i groase

punând piedică sângelui care se-mpotmolise

în varicele care tresăreau întruna sub pielea zbârcită.

Când acest simţ îi tăia respiraţia

casa şi grădina unde viaţa îşi dansa valsul

printre culorile ierbii şi-al florilor

şi-mbrăţişa şi mângâia crengile pomilor

savurând mirosurile cu forţa ce-o caracterizează

de-a triumfa printre luptele cu moartea

îi şoptea în conştinţa zgândărită de gânduri

că nu ştie precis ultima ei zi în care va mai respira

în timp ce din ochii ceţoşi ai Valianei

izvorau lacrimi amare umbrite de un surâs

pe care puteai citi cu privirea acceptul plecării

acolo unde luminile celor două lumi liniază

până aici şi de-aici în colo...

Şi alte simţuri se-mpleteau cu cel al sfârşitului.

Chiar dacă nu va mai fi mâine-poimâne

casa şi grădina şi agoniseala de-o viaţă

vor rămâne aci pe aleile ondulate ale vieţii

unde copiii şi nepoţii şi-au agăţat sufletul de dorinţa

înmormântării ei

dorinţă ce-a crescut în timp şi s-a agăţat

de feriga gândurilor necurate care se bălăcesc

în pizma ce-i muşcă şi le schimonoseşte feţele

de răutate sau de ipocrizie pe care baba le vede

cu amărăciune şi cu regretul că nu va mai putea

să vadă cum testamentul făcut de ea

va împărţi cu totul altfel decât îşi doresc ei.

Muncă şi luptă a însemnat

tot ce-a trăit de-a lungul anilor

apropiaţi de împlinirea unui secol

plin de suişuri şi coborâşuri ce-au însemnat

multe şi puţine cum

numai ea şi bunul Dumnezeu ştiu.

De-aceea se ruga mereu Domnului

pentru sufletul şi mintea lor unsă

cu ţâşpoaca pizmei pe care nu înţelegea

de unde o moşteniseră.

Mihaela Moşneanu