cresc tremurând. scad bucurându-mă

[Anne Marie Bejliu]

cresc printre fiarele secunde ale timpului, 

reîntregind flacăra vieţii,

cu o încă o scânteie.

râd şi plâng,

precum clownul

în spectacolul adormit infinit,

cu încă o lacrimă de iluzie,

încălzind chipul crocodililor,

înainte de a-şi deschide gurile imense,

flămânde doar de banal.

iubesc liberul cuvânt,

când dansează ultima-i desprindere

de buzele timpului,

pe ramul cel mai înalt al necunoaşterii,

izbucnind floare albă a sincerităţii,

înainte de nimic.

 

cresc tremurând.

scad bucurându-mă.

 

devin puls al încercărilor,

scăldându-mi gândul

în amnioticul lichid al universului,

cu palma întinsă spre întuneric.

strâng între degete fantoma trecutului.

devin pictor şi sculptor al prezentului făt,

între două principii

ce-şi smulg una alteia

firele destrămate ale sensurilor.

 

nimic nu este veşnic pe pământ.

doar secunda transcederii

şi pasul infinit descris,

de tălpile murdare de iarba amară...