Cântec de lebădă

[Aurel Conțu]

Nu împlinise trei anișori când Grațiela Pușcaș, fiica unui învățător din Hotarele, simțise o atracție irezistibilă către natură. O încântau florile gingașe și frumos colorate din grădină, pomii fructiferi, iedera de pe pereții casei și iarba, care creștea miraculos peste tot. Ura iernile lungi și toamnele ruginii, din cauza schimbărilor climatice severe, deloc prielnice vieții vegetale. Pentru sufletul ei candid contau doar primăverile și verile anului, atunci când își putea exprima sentimentul acesta tulburător. Apropiații nu vedeau nimic rău în asta, unii o încurajau chiar, în timp ce alții încercau s-o descurajeze. Trecerea anilor nu avuse niciun efect asupra ei și nu diminuase, în intensitate, forța atracției.

Vlad o cunoștea din copilărie, aflase despre „meteahna” ei, cum spuneau oamenii de acolo, dar nici acum, după douăzeci de ani, nu considera îndreptățită părerea lor. El, de pildă, dobândise de mic „năravul” de a prinde fluturi (de care nu scăpase nici în prezent!), și nimeni nu-i mai zise nimic. Se întorcea după atâta amar de vreme în Hotarele special pentru ea (Grațiela fusese prima lui dragoste!), având și acceptul ei formal (de unde se putea deduce că ținuse la dânsul!). Acceptase, paradoxal, să-l vadă, în condițiile în care el o părăsise pentru altă femeie și îi maculase cumva imaginea. Vlad nu-și putuse reprima dorința de a o revedea imediat ce sosise în sat, trecând pe lângă căsuța ei de la marginea pădurii. Așa cum se aștepta, de altfel, o zărise parcă tot acolo unde o lăsase, în mijlocul grădinii cu trandafiri, margarete, crăițe, petunii, cârciumărese, frezii și multe alte flori, la fel de frumoasă și delicată, îmbrăcată în aceeași rochie albă și cu același zâmbet cald, cuceritor, pe buze. Trecuse mai departe, ferindu-se să fie văzut, deși se abținuse cu greu să n-o strige pe nume și să n-o îmbrățișeze.

Întâlnirea de-a doua zi fusese, contrar temerilor sale, una de vis. Grațiela îl iertase, ștergând totul cu un zâmbet. Nu era femeia care să poarte ranchiună cuiva, îi venea mai ușor să ierte, să păstreze armonia aceea atât de fragilă a lumii, adesea chiar cu prețul suferinței ei, decât să țină ură.

- Întotdeauna am știut că ai să te întorci, îi spuse ea. Cu cât aflam mai puține despre tine, cu atât eram convinsă mai mult că ai să revii!

- În mintea mea gândeam la fel, să știi, îi mărturisise și el, nici nu-ți imaginezi cât regret că n-am dat mai multă ascultare minții decât inimii! Ceva mă trăgea mereu înapoi, iar acum îmi explic de ce nicio altă relație n-a supraviețuit!

- Știam și asta!

- Mai crezi că suntem două suflete pereche?

- Acum cu atât mai mult!

- Și mai crezi, riscă el o întrebare incomodă, care-l chinuise înainte de a o întâlni, mai crezi că sufletele noastre s-ar mai putea reuni vreodată?

Pe buzele ei miji un zâmbet misterios.

- Nu știu, dragul meu, va trebui să aflăm asta! Poate chiar mâine!

Se referea, desigur, la Drumul Iubirii, o datină a locului, constând în traversarea de către îndrăgostiți a Pădurii Trei Stejari din apropiere Hotarelor, despre care circulau tot felul de legende, unele mai înfiorătoare decât altele. Cei care reușeau să străbată acest drum sfârșeau prin a se căsători, având automat consimțământul părinților. Nu se luminase bine de ziuă când Vlad pleca spre casa Grațielei. Fata îl aștepta în poartă echipată de drum.

- Nu crezi că e prea devreme? întrebă ea vizibil speriată de întuneric.

El negă din cap.

- Nu, până intrăm în pădure se face lumină. Alții pleacă și mai devreme, din câte

am auzit, ca să nu-i prindă noaptea pe drum!

Grațiela se agățase de brațul lui și porniră. Străzile erau pustii, se auzeau doar cântecele stridente ale cocoșilor și lătratul vreunei câine, trezit intempestiv. Văzură primii stejari în lumina aceea incertă dintre zi și noapte, când toate lucrurile par a fi altceva.
- Să ai grijă să nu te uzi, o preveni el. La cât de frig a fost azi-noapte, sigur a căzut brumă!
Nu greșise. Simțea răcoarea ierbii trecându-i prin pantofi și picăturile reci de rouă, care i se lipeau de față, împrăștiate de vânt. Vlad călca pe marginea cărăruiei, lăsându-i ei fâșia uscată de pământ și ținând-o lipită protector de umărul lui. Aproape de amiază peisajul devenise de nerecunoscut. Soarele sorbise toată roua de pe ramuri și se juca cu razele sale aurii printre frunze. O cam dureau picioarele, dar nu se plânse, așteptând să decidă el când trebuia să facă primul popas. Ca și când i-ar fi citit gândurile se opri în mijlocul unei pajiști năpădite de iarbă și de flori, iar ea în momentul acela se simți fericită și-l sărută pe obraz. Vlad întinsese deja o pătură și-i făcu loc lângă dânsul. Apoi îl simți luând-o în brațe. Era ca vrăjită, nu schiță nici un gest de împotrivire, i se abandonă total, cu pasiune, știind că nu avea de ales. Făcuseră dragoste minute în șir, uitând că mai aveau înainte o bună bucată de drum sau că i-ar putea apuca noapte în codru. Plecară într-un târziu cu părere de rău, dar parcă mai vioi și cu mai multă tragere de inimă. Găsiră repede cabana pădurarului, unde trebuia să semneze în cartea de oaspeți, pentru ca „aventura” lor să fie recunoscută, apoi porniră înapoi. Se mai opriră o dată în poieniță și se iubiseră din nou, ignorând primele umbre ale nopții.

Jandarmii răscoliseră trei zile la rând pădurea, căutându-i. Nu găsiseră nicio urmă. Nimeni nu-și putuse imagina ce se întâmplase cu cei doi tineri. Până și baba Safta, vrăjitoarea, se declarase depășită. Nu se mai întâmplase așa ceva niciodată până atunci...