Au venit americanii (ultima parte)

[Vasilica Ilie]

Ajuns acasă, Dumitrică se duse la nevastă-sa, o săruta şi îi spuse că trebuie să-şi pregătească valijoara că pleacă la un congres, la judeţ, împreună cu Mărin şi Stănică.                 

-         Bine, dragul meu, vezi că este în debara, poţi să mergi să o iei de acolo. Eu, între timp îţi pregătesc două cămăşi; una să te îmbraci pe drum şi una pentru congres şi costumul cel nou, pe care nu l-ai purtat niciodată! Vreau să arăţi bine, îngrijit, să nu râdă ceilalţi de tine. Nu ţi-e foame?                                                                                                               

-         Ba da. Vrei să te ajut să pun eu masa, până îmi pregăteşti cele necesare?                                   

-         Nu este nevoie, am terminat. Ce vrei să mănânci? Am la alegere: friptură de viţel la tavă sau salată cu ciuperci, piept de pui cu maioneză si andive. Sunt ultimile andive, s-au păstrat bine în frigider, de când le-am cumpărat săptămâna trecută de la hipermarketing.            

- Zâna mea, ce mă răsfeţi! Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc şi să te preţuiesc pentru grija pe care mi-o porţi! Ce mănânci tu, mănânc şi eu!

 Dumitrică era fericit în sinea lui că nu-i pune întrebări, să-l descoasă; ba, îl mustra conştiinţa că nu i-a spus adevărul. Avea încredere în Zâna lui, dar trebuia să nu încalce protocolul.

Stănică o găsi pe soţia lui la televizor, urmărea un nou episod dintr-o telenovelă. Îl cuprinse deodată, neliniştea şi emoţia fiindcă nu ştia cum să facă introducerea, să-i spună despre plecare.                                                                                                                                      

-         Mami, vreau să-ţi spun ceva! zise cu un glas stins şi puţin tremurat.                                              

-         Tu nu vezi că mă uit la un serial? zise pe un ton ridicat nevastă-sa. După ce se termină, stăm de vorbă!                                                                                                                  

Bietul Stănică merse în bucătărie, îşi aprinse o ţigară şi se gândi că trebuie să fie calm, să nu înceapă scandalul. Îşi încălzi mâncarea, luă cina de unul singur şi căută în dulap două cămăşi curate şi un costum. În acest timp se termină şi serialul iar nevasta îl surprinsese facându-şi valiza.                                                                                                                                   

-         Ce faci Stănică, unde pleci?                                                                                                   

-         La un congres, la judeţ, mami, mâine dimineaţă, împreună cu Marin şi Dumitrică.                

 -         Ce fel de congres, Stănică? De ce nu mi-ai spus de zilele trecute şi îmi spui abia acum?                                                                                                                                                                  

-         Păi, astăzi am aflat şi eu, mami! Mărin ne-a convocat şi ne-a spus. Este un congres al partidului, care ţine două zile.                                                                                                                          

-         Stănică, de ce mă minţi? Tu nu faci parte din acelaşi partid cu Mărin şi Dumitrică.                                 

Hait! Stănică se blocă. Nu ştia ce să răspundă. Îi fulgeră prin minte un răspuns rapid, să nu-l prindă minţind:                                                                                                                       

 -         Mami, eu sunt pe post de observator. Acesta este protocolul. Musai să merg. Şi nu merg cu maşina, ţi-o las ţie să mergi la serviciu cu ea. Dar, am să te rog să mă duci la gară, mâine dimineaţă.                                                                                                                                       

-         Bine, Stănică, mâine, când merg la serviciu, pot să te las la gară. Ţi-ai luat tot ce-ţi trebuie?                                                                                                                                       

  -         Luat, mami, luat!

Mărin, cum intră pe uşă, îi spuse nevestei, cântând:”nevestica mea frumoasă/ ce mi-ai pregătit la masă?/ mi-e o foame ca de lup/ vin la tata să te pup/ mâine plec la un congres/ şi plec cu trenul expres/!                                                                                                              

Veta îi răspunse în gând: “du-te unde a înţărcat mutu iapa/ şi-a dat peste minciunile tale, grapa/”. Apoi:                                                                                                                                      

  -         Da’ ce eşti aşa de vesel, Mărine? Ai câştigat la lotto?                                                          

-         Veto, o să câştigăm şi la lotto, o să vezi, în satul nostru o să curgă lapte şi miere…           

  -         Offf, dacă m-aş fi luat eu după tine, nu aş fi avut nici după ce bea apă!                        

     -         Haide, mai bine, pune-mi să mănânc şi apoi să-mi pregăteşti valiza, că mâine dimineaţă plec la judeţ. Lipsesc două zile.                                                                                                          

 -         Apăi, sunt obişnuită cu “excursiile” tale, nici nu trebuie să-mi mai spui!             

       Noaptea, toţi trei avuseră vise:

Dumitrică, visă că Zâna lui, care cunoştea engleza ajunsese translator în tabăra americanilor de la Deveselu şi, majoritatea se îndragostiseră de ea. Forfoteau în jurul ei tineri, maturi şi îi spuneau: “beautiful woman, love you”!                                                                   

La un moment dat, apare un general de aviaţie şi îi dă pe toţi la o parte: “will not touch it! is my choice!”                                                                                                                                           

Apoi o luă în braţe şi dispăru cu ea, pur şi simplu. Dumitrică, în vis, văzu toate acestea şi fugi să o caute. Din atâta zbucium şi alergare, începuse să se foiască în pat şi să transpire, astfel că, la un moment dat se trezi strigând: “lasă-mi nevasta în pace, americanule, că îţi crăp capul în două”!Se ridică în şezut, îşi scutură capul de două ori, privi la Zâna lui cum doarme neîntoarsă şi zise în gând: “ a început să mă obsedeze americanii”! Se uită la ceas; mai avea pâna să se trezească, încă vreo două ore. Nu putu să mai doarmă. 

Stănică, avu şi el un vis: se făcea că cele trei fete ale lui se îndrăgostiseră de trei americani, piloţi de aviaţie. Nevasta lui era bucuroasă că au fost alese de americani şi visa ca ele să ajungă în America şi să fie fericite. Stănică şi nevastă-sa nu cunoşteau limba engleză, zâmbeau şi ei de complezenţă când se întâlneau cu americanii la ei în casă, uneori, invitaţi la masă, duminica. Numai fetele se înţelegeau cu ei în engleză pentru că făcuseră engleza la şcoala generală şi în liceu. Fetele le traduceau părinţilor ce le conveneau lor. Numai că americanii aveau soţii şi copii în America şi nu aveau de gând să se căsătorească. Stănică, în vis ştia engleza şi, la un moment dat, a surprins o convorbire telefonica, cu una dintre fiice, mezina, care vorbea cu prietenul ei, americanul. Acesta îi spunea că o să-i vină, în curând, familia în România şi, pe perioada aceea nu se mai pot întâlni. Nu-i venea să creadă că fetele lui sunt atât de naïve, cât de frumos le educase! “Am să-i dau afară pe uşă şi o să le trag şi un picior în fund, când or îndrăzni să mai intre în casa mea iar pe voi vă pun eu la punct, dragele mele”, strigă el cu glas tare. Nevastă-sa îl auzi şi-l zgâlţâi:

-         Ce ai, bărbate, pe cine vrei să pui la punct?!                                                                     

Stănică se trezi de-a binelea, îşi dădu seama de situaţie şi îi răspunse:                                                        

   -         A, nimic, vise de noapte, mami!                                                                                                       

  -         Ia, povesteşte-mi şi mie, că m-ai făcut curioasă!                                                                              

   -         Nu-i nimic serios: le-am visat pe fetele noastre cu nişte derbedei!                                                                               

-         Aoleo, sper să nu se întâmple niciodată aşa ceva, noi, care le-am educat cu principii sănătoase!                                                                                                                        

-         Stai liniştită, mami, fetele noastre sunt fete deştepte şi apoi, eu voi sta de veghe,

să le fie bine! Haide, dormi, că mai este până mâine dimineaţă!                                                                 

   Stănică nu mai închise un ochi până dimineaţă. Îl obseda visul cu americanii. 

Mărin, avuse şi el un vis sporadic: se făcea că se îmbogăţise subit: terenurile agricole din preajma aeroportului militar fuseră cumpărate pentru extinderea lui cu încă 100 de hectare, aşa că, luase un preţ foarte bun pe el şi îşi număra dolarii în vis; era fericit. După acest vis care nu-i tulburase deloc somnul, se întoarse pe partea cealaltă şi sforăia ca un nesimţit, când Veta se trezi şi îl înghionti de câteva ori. El râdea în somn la orice înghiontire şi iar se punea pe sforăit, aşa că, biata nevastă plecă în altă cameră şi nu mai putu dormi până dimineaţă.

Primarii s-au întâlnit la gară să ia acceleratul de Bucureşti, la clasa întâi, puşi la costum şi cravată. Lui Dumitrică şi Stănică, în schimb, parcă le ploua în cap; aveau nişte mutre murate, de se speriau şi câinii când îi vedeau; numai Mărin radia de bucurie.                                             

-         Da’ ce-aveţi mă’, de aveţi mutrelea astea, de curci plouate?                                                         

-         Nu prea am avut somn, răspunse Dumitrică!                                                                                   

-         Mărine, mie îmi vine să nu mai fiu de acord să vină americanii, când ne-o cere consimţământul preşedintele!                                                                                                                   

-         Şi mie la fel! spuse şi Dumitrică, mai cu jumătate de gură!                                                             

 -         Mă’, pă mine să nu mă întoarceţi de la hotărârea luată, că nu ştiu ce vă fac! Voi nu vă daţi seama ce avantaje putem avea de pe urma americanilor!? Şi, imediat, în faţa ochilor, văzu numai verde; hartii de cate 100 de dolari. Haideţi, urcaţi în tren, că trebuie să plece şi nu vă mai miorlăiţi ca nişte pisici răsfăţate!                                                                         

    Tot drumul până la Bucureşti, Mărin le vorbi despre avantajele pe care le vor avea, odată cu venirea americanilor. Cei doi, obosiţi, că nu dormiseră din cauza coşmarelor determinate de visele pe care le avuseseră şi, totodată, legănaţi de tren, aţipiseră şi atunci când se trezeau din când în când, îl aprobau din cap, inopinant, pe Mărin.

Au ajuns în Bucureşti şi s-au cazat într-un hotel din apropierea Gării de Nord. La orele 18,30 aveau întâlnire la preşedenţie. Mai aveau timp de un duş şi de servit masa la restaurant.                                                                                                                                                 

     -         Mâncaţi mai puţin, poate domnul preşedinte ne-o invita la cină, să discutăm afacerea, zise Mărin.                                                                                                                         

 -         Mă’, da credul mai eşti, îi spuse Stănică a lu’ Zăpăcitu’! Nici n-o să ne bage în seamă; lui îi trebuie doar semnătura noastră şi gata! Nu-ţi mai face atâtea iluzii!                                

 -         Dacă eram aşa de importanţi pentru preşedinte, trimitea o maşină după noi, nu veneam cu trenul şi nu făceam toată cheltuiala pe spinarea primăriilor noastre, spuse Dumitrică. Sau, cel puţin, trimitea pe cineva cu maşina şi ne lua de la hotel, să ne ducă la Palatul Cotroceni!                                                                                                                                  

-  Ei, haide, mă’, nu mai fiţi aşa de cârcotaşi! Bucuraţi-vă, că o să devenim celebri în ţară; se va scrie în ziare despre vizita noastră, de acordul nostru pentru venirea americanilor, se va vorbi pe posturile de televiziune atât în ţară, cât şi în America! Când vor afla nevestele noastre, satele şi tot judeţul, înainte de a ne întoarce, să vezi ce primire o să avem; ca nişte eroi!                                                                                                                   

Au chemat un taxi şi au plecat spre Palatul Cotroceni. Ajunşi acolo, după controale foarte amănunţite la poartă, veni cineva să-i ducă în cabinetul unde, în sfârşit, îi primea preşedintele.                                                                                                                                             

 Persoana care i-a însoţit i-a lăsat într-o antecameră şi a plecat. Secretara le-a spus să se aşeze pe scaune liniştiţi şi să aştepte că preşedintele este ocupat, deocamdată. După o jumătate de oră, sunt poftiţi înăuntru. Primarii, emoţionaţi, intră în cabinetul preşedintelui.                                                                                                                                          

-         Care dintre voi, este primarul Deveselului?                                                                                           

 -         Eu sunt domnule preşedinte, mă numesc Mărin a lu’ Spânzuratu! zise acesta puţin emoţionat.                                                                                                                                      

-         Hă, hă, hă, am uitat că la voi/s-a răsturnat carul cu boi/. Sunt nişte versuri populare pe care le-am învăţat pe vasul “Oltenia” în călatoriile mele de peste mari şi oceane. Ce doriţi să beţi:coniac Metaxa, whisky?                                                                                             

 Tăcere. Niciunul nu îndrăzni să mai scoată un cuvânt.                                                                                 

    -         Ce, v-aţi speriat numai de-atâta? Relaxaţi-vă, că o să trecem la lucruri serioase!                

  Un individ, care a apărut dintr-o dată, parcă ar fi fost chemat la comandă a turnat în pahare, băutura.                                                                                                                                       

-         Haide, îndrăzniţi, mie mi-e sete; în loc de apă beau, din obişnuinţă, whisky,        hă,hă,hă!                                                                                                                                     

 Primarii se uitară unii la altii şi se îndemnară cu privirea. Până la urmă luară câte un  pahar cu whisky şi băură. Acum, băutura le dădu un pic de curaj.                                                      

 -         Domnule preşedinte, noi avurăm intenţia să vă aducem o damigeană cu zaibăr, dar ne-a fost ruşine, spuse Stănică.                                                                                                                   

-         Hă, hă, hă, stricaţi orzul pe gâşte! Eu nu beau decât whisky şi şampanie! Haideţi, că am făcut încalzirea! Să semnăm documentele şi apoi, ne mutăm în sala de conferinţe, unde ne aşteaptă ziariştii. Aveţi grijă cum răspundeţi, ziariştii sunt foarte vicleni.                     

După ce au semnat documentele au mers la conferinţa de presă. Preşedintele a răspuns la prima întrebare înştiinţând ziaristii că s-au semnat documentele în acord cu primarul din localitatea Deveselu, pe care îl şi prezentă în faţa lor.                                                                             

-         Cotidianul “Adevarul”. Domnule primar, am înţeles că aţi semnat acordul pentru amplasarea scutului antirachetă chiar pe teritoriul localităţii, unde sunteţi primar! Ce aveţi să ne spuneţi în legătură cu acest lucru?                                                                                                    

-         Da, este adevarat, noi, localnicii, suntem obişnuiti cu activitatea militară, precizând că aici s-au întemeiat familii, s-au legat prietenii între cadrele militare şi localnici, iar acest scut s-a amplasat  pe vechiul aeroport militar.                                                                      

 -         România Liberă. Toţi cetăţenii sunt de acord cu amplasarea scutului antirachetă?                    

-         Este adevărat că nu toţi localnicii privesc cu ochi buni această venire a americanilor, ca de obicei, babele şi moşii; le este frică de război, dar cei tineri se vor adapta şi vor fi multumiţi fiindcă se pot crea locuri de muncă în comună.                                              

- Ziarul Can-Can. O întrebare, domnule primar: cunoasteţi limba engleză?                                            

- Cunosc numai limba rusă, dar am început nişte cursuri particulare de engleză. Deja am învăţat două cuvinte: “welcome” şi “goodbye”.  Dacă nu s-o prinde de mine la această vârstă, engleza, o să angajez un translator. Avem şi profesoare de engleza în localitate şi prin împrejurimi, cum ar fi soţia domnului primar Dumitrică a lu’ Îmblânzitu’.                                         

-         Ziarul “Click”. Şi o ultimă întrebare, domnule primar: aveţi fete sau băieţi?                          

  -         Am doi băieţi. Colegul meu, Stănică a lu’ Zăpăcitu’ are trei fete!                                          

-         Mulţumesc pentru răspuns. Militarii care vor veni la Deveselu vor veni şi cu familiile, aşa au anunţat. Dar vor fi şi burlaci printre ei. Aşa cum aţi afirmat mai adineauri, obişnuiţi fiind cu relaţiile precedente dintre militari şi localnici, vor exista şi acum aceste relaţii, sper, în armonie.                                                                                         

Primarii au părăsit sala de conferinţe împreună cu preşedintele. În momentul când s-au despărţit, preşedintele îi zise lui Mărin:                                                                                             

 -         Hă, hă, hă, Mărine, te luară în tărbacă, presa! Haide, să aveţi, drum bun!                                       

Mărin nu-şi mai încăpea în piele. Ceilalţi doi erau posomorâţi.                                                   

-         Fraţilor, uite ce m-am gândit: să sărbătorim evenimentul în seara asta la un club de noapte. Am fost eu odată la Craiova, sunt curios cum o fi în Bucureşti!                                     

-         Mărine, eu nu merg, zise Dumitrică, mi-a ajuns circul de aici, de la preşedenţie.                

 -         Nici eu nu merg, zise Stănică! Vreau să mă odihnesc, mă simt obosit.                                  

 - Treaba voastră, eu mă duc!                                                                                          

Dumitrică şi Stănică s-au dus la hotel, trişti, amândoi iar Mărin, la un club de noapte. Ajunşi în cameră, cei doi îşi povestiră, fiecare, visele dinaintea plecării şi apoi, concluziile după conferinţa de presă.                                                                                            

-         Ai văzut că pe noi nu ne-au băgat în seamă, nici preşedintele, nici presa? Zise Dumitrică.                                                                                                                                      

-         Păi, noi am fost de umplutură, nu ţi-ai dat seama? Auzi ce întrebare i-a pus ziaristul ăla de la “Click” iar pe mine mă obsedează visul pe care l-am avut. Mărin le-a spus, intenţionat, că am trei fete, să mă lovească direct.                                                                             

-         Şi pe mine? Îi arăt eu translatoare! Ce, nevastă-mea, este servitoarea lui? Să-şi pună mintea la muncă, să înveţe engleza, dacă se dă mare! Într-un târziu au adormit şi nu au simţit când a venit Mărin de la club.Plecarea a fost după masa de prânz.

Când au ajuns la Deveselu, îi aşteptau două tabere cu pancarte. O mulţime mai mare, unde se aflau şi nevestele primarilor, care strigau lozinci, cât îi ţineau gura:Deveselu, va fi cel mai scump pământ/ De-aici, scutul îşi va lua-n curând, avânt/ Sau: Primarul şi cu ai lui/ Prietenii poporului!/ Deveselu te iubim/ mâine ne îmbogăţim/                                             

De cealaltă parte, strigau:                                                                                                               

Vai de noi, vai de noi/ am devenit cu toţi, boi/ americanii au venit, în sfârşit/Deveselu, cu scutul lor, s-a pricopsit/                                                                                                                    

Mărin, când se apropie de cele două tabere, ridică mâna în semn de linişte şi spuse:                        

-         Oameni buni, duceţi-vă liniştiţi la casele voastre că va fi de bine! Am semnat acordul pentru venirea americanilor, acel scut despre care vă este frică, este paşnic, nu vi se va întâmpla nimic rău. Dimpotrivă, va fi prima localitate din România unde natalitatea va creşte sub acest scut, în care se vor naşte americani-români şi care vor fi botezaţi în religia ortodoxă cu nume româneşti. 

Oamenii au părăsit centrul comunei. Unii veseli, alţii trişti. În urma lor s-a iscat un vânt şi toate florile de cireş au căzut din pomi, amestecându-se cu praful de pe drum, formând un nor. Din acest nor a început să plouă, la Deveselu. De atunci, plouă într-una, iar ploaia s-a extins în toată România.

[Vasilica Ilie]

Ei, Maria, tocmai aceste lucruri am vrut sa scot in evidenta prin acest pamflet...cred ca ti-ai dat seama de limbaj, ironie si umor.Nu stiu daca am reusit, eu am incercat.  Iti multumesc pentru ca ai poposit pe pagina mea si ai lasat semnul de citire. Te imbratisez cu drag si iti urez o saptamana minunata!!! Vali