Anul ăsta...

[Mihaela Moşneanu]

Răsuflă anul ăsta din rărunchii

pământului umed şi-nverzit de unde se-nalţă

copaci înalţi cu crengile noduroase şi chele

mângâiate în funcţie de opţiunile vremii

cu razele soarelui sau cu mohoreala ceţii

cu gălgâiala ploii sau cu rafalele vântului

care îl fluieră pe bătrânul viscol

dar se pare că acesta e surd şi încă n-aude

fiindcă e situat în locuri îndepărtate şi oricum

va sosi nechemat după buna-i plăcere ca-n fiecare an.

Suspină anul ăsta dintr-un colţ de timp

ce l-a înşfăcat de mânecă şi-l trage după el

fără să-l observe cum priveşte amărât cerul clădirile

munţii văile apele străzile potecile urmele de flori şi mai

vreo două-trei frunze scofâlcite pe jos

la viaţa cu harul Domnului ce-şi caută scuteală

de apriga iarnă ce-a ajuns prin unele locuri

pe unde a făcut accident cu munţii şi s-a-mpotmolit

pentru câteva săptămâni până se va desprinde

de altitudini şi va aluneca la noi mânată

de vremea şi de plecarea acestui an.

Zâmbeşte nostalgic anul ăsta când revede strălucirea

instalaţiilor electrice pomii moşii şi alte acesorii de Crăciun

pe care le-a găsit atunci când anul trecut se dădea la o parte

din calea sa şi nici nu-i trecea prin minte că şi lui

îi va părea rău după tot ce-l înconjoară acum

când va pleca în a fost odată, ca niciodată...

Se bucură anul ăsta de bucuria oamenilor

de sărbătorile şi de bunăstările lor

dar se-ntristează când se gândeşte că va trebui

în curând să predea ştafeta altui an

ce-a ajuns în faţa uşii timpului nostru.

S-a bucurat anul ăsta că-n sfârşit a sosit

pe la noi şi-a plecat plângând anul celălalt

salutându-se scurt din priviri şi văzându-şi fiecare

de drumurile lor opuse dintre praguri.

Mihaela Moşneanu