Acum îmi înfloreşte-n carne o rană

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

În vara asta mi s-a luminat faţa la umbră,
am hoinărit prin înserări fără aripi şi cuvinte,
de frica nisipului care lasă amprente pe suflet
se înfiripă-n mine şoapte cărunte fără ecou
şi prind coaje gândurile de altă iubire şi formă
în care să-mi torn miezul aprins ca o lavă,
să se mântuie trupul de păcate prin iertare
dacă sufletul s-a furişat în altul.

Acum îmi înfloreşte-n carne o rană
pe care o credeam vindecată de mirosul uscat
şi tot ce se naşte-n mine e mai tare decât gustul
ce pune amarul şi dulcele la un loc
să dospească în pământul fisurat de arşiţă
de fiecare dată cu teama de moarte.

Lumina ca un semn de ameninţare a întunericului
se plimbă ca un roi de albine prin faguri
şi umblă prin mine mucenicii dreptăţii de aer,
să nu se coacă la umbra celui ce uită
cum se înnoadă zilele cu aţă-n viaţă
până se rup şi scapă oasele din încheieturi
pe drumul fără întoarcerea promisă.