teatrul aurei

[Anne Marie Bejliu]

încântătoare scenă de teatru e aura umană

la teatru îmi place cel mai mult
când se dau la o parte aripile cortinei
jocul reflectoarelor şi gongul de final
ştiu că după ultima scenă
fiecare redevine ceea ce este
gust şi miezul acţiunilor
piesa nu e scrisă în van

rar când cel ce a scris pachetele de dialog
lasă cale liberă deschiderii aripilor
actorii intră în rol

sunt mulţi
dar unul singur devine flacără a rolului

publicul aruncă încă o ramură vie în focul rolului
scânteia atinge tavanul teatrului
spre niciunde

ne ridicăm cuminţi de pe scaune
căutăm sămânţa de adevăr privind în pământ
sau cu ochi goi
pe ceilalţi specatori
scena rămâne goală şi aşteaptă alte focuri
până atunci artificiile se aprind afară în stradă

e bine să ştii să fii fericit
în fiecare fragment de timp
să laşi cale bucuriei
să umple izvorul cu pietre albe
le şlefuieşti tu după pofta inimii
şi a sufletului...

pe o pânză albă,
reflectoarele lasă jocul existenţei să continue
gândurile îşi spun fiecare povestea
legenda întregului arată uimitor de frumos
doar că se numeşte valea lesturilor umanului
jocul de culori. de lumini...aura...