te rechem

[Anne Marie Bejliu]

te rechem din pânza poveştilor construite cu migală de tine.

ai părul din flăcări de timp

şi o pasăre îţi mângâie umărul cu ghearele.

mânuşa de toamnă păstrează aroma de clocot

şi gândul învaţă culorile din ochii tăi.

încet te desprinzi din imagini şi creşti,

privindu-mă învelită în gheaţă, cu filele uitate albe.

 

vei scrie un poem,

fluturând iubirea deasupra ultimei furtuni,

din camera în care frunzele ruginesc înainte de-a se naşte.

ruga ta se ascunde printre pereţii falşi ai cuvintelor iar scrisul

lasă un gust dulceag în scutul învechit aşezat pe pieptul sunetelor.

în fiecare secundă, ecoul renaşte şi moare aproape la fel.

 

te rechem din pânza poveştilor construite cu migală de tine.

 

ştiu că nu auzi.

tu doar vezi

şi vocea ta răsună ca un corn rupt

când luna e încă plină de cuvinte.

am aflat că unul din cuvinte are coada atât de aspră încât,

sfâşie lunii haloul de câte ori o fiară,

îşi urlă prelung cântul,

înfiripând o altă poveste în care,

locul iubitei e luat mereu de doi colţi lucind în lumina lunii.

unul e coasa tăcerilor.

altul e sabia cuvintelor fără ecou,

rostite până la saturaţie.

 

te rechem din pânza poveştilor construite cu migală de tine.

 

poţi să nu vii. ştiu. nu ai timp.

timpul tău se rostogoleşte între alb şi negru,

păcălind albastrul cu o fâşie de iubire rămasă neinventată.

e doar un strai zdrenţuit,

lipsit de valoare în universul în care doar poveştile cresc

şi calcă apăsat sufletul dornic de adevăr...

[Petru Făgăraş]

Minunat tablou suprarealist, pictat cu cuvinte ce curg "in lumina lunii", pe muchia hartiei si ating gandurile!

Felicitari! ...si calc apasat pe sufletul dornic de adevar, imbracat cu haine de print si-apoi de nomad!...

[Anne Marie Bejliu]

Se aude foşnetul paşilor adevărului, printre tropotele uimirii. Veşmintele cad unele după altele iar prinţul, uneori, devine cerşetor cu palmele îndreptate spre lumina luminilor. Primeşte tainul de uimire printre scâncetele sugarului adevăr. O viaţă de ar ridica cetăţi şi tot nu ar reuşi să ajungă în miezul florii de aur. Mai degrabă al florii de vârtej, răscolind neîncetat propriile răspunsuri cu propriile-i întrebări. Călător printre culorile furtunii şi ale frumuseţii naturii, prinţul redevine simplu călător prin deşertul de trăiri. În palma lui, din când în când, nisipul rămâne aur...

Mulţumesc din inimă! Am continuat un pic povestea.