tăcere, gheaţă. gânduri

[Anne Marie Bejliu]

tăcerea e mai mult decât o stare.  

ne regăsim în colbul dimineţii, culori absurd lăsate să-nconjoare, o alergare, pasul trist al nopţii. 

tăcerii vidul îl adunăm în pumni de sare.  

mercurul, îl lăsăm să-şi modeleze, trupul vibrând durerii, bucuriei şi tristeţii, apoi cu toate-n aripi, zborul îl culegem.  

tăcerea nu ne-ascunde, ne arată, pe scena marii piese, obsesiv jucată, de-actori profesionişti sau simpli mimi, cu braţe fără palme, doar cu pumni, cătând mereu în aer viciat, flori, inimi.  

e o uimire-acest "tăcând tăcerii".  

e idealul sau mai bine zis doar valul, pe care trupul ni-l aşternem obosit, de-atâtea patimi inutile amorţit, de-atâtea visuri îngrădite de banal.  

îi dăruim un strop... de alb real.  

 

voi lăsa în palmele tale câte o filă. una va fi iubirea, alta va fi tăcerea. să-mi spui care din ele este lizibilă.  

eu văd doar zece degete înfrigurate, şerpuind prin geometria aerului, rănindu-l.  

când braţele zvâcnesc, mimând îmbrăţişare, degetele conturează aripi, şi inimă, şi pasăre, şi... scara dorinţelor, şi opturi... multe opturi până când umbra prea înaltă a mâinilor se prăbuşeşte în poale. mâinile plâng atunci,  

prinzându-se una pe alta apoi urcă încet spre stern.  

 

"pe unde paşii caută aripa?"  

 

tălpile dor de nemişcare şi mâinile ajung la stern.  

ruga tăcută începe să curgă şi... valu-şi sparge creasta de gratiile celulei în care strigăt de om, ecoul surprinde.  

rămâne un strop de aer în ninsoarea cu flăcări de gânduri. acolo doar, viaţa îmbrăţişează moartea iar coasa luceşte absurd în bucuria trecerii de la o tâmplă la alta, de la un ochi la altul, de la inimă la inima inimă, scuturând trupului negura în zorii mereu proaspeţi ai veşniciei.  

tăcerea nu e punte. e doar celula vie în care creştem...noi, cei ce suntem.  

nu fugim de moarte. ne scăldăm în frică până la saturaţie, până când banalul ne sufocă.  

pentru o gură de aer proaspăt, zâmbim morţii, luând-o la braţ pe aleile parcului sferic.  

jucăm de-a v-aţi ascunselea, până ajungem orbi, îngenunchiaţi, la teiul cu trunchiul din versuri şi seva curată a poeziei vieţii.  

 

 

Un ciob vederii sale, durerii îi aduc.  

Oglinda în fărâme îi va rămâne poartă.  

De dincolo de sensuri se va deschide-n umbre,  

altar de gânduri moarte, rătăcitor-rebele.  

În luciul crud al morţii, o parte dintr-o stepă,  

ce culmile le-adună în pumnul de dorinţi,  

casa din zori, tabloul,  

(de-un orb pictat)  

doar patimi, pe-o aripă se lasă,  

şi-ţi prinde în glas sunet, şi-un capăt de descânt.  

Trecutul vei cuprinde în alba ta tăcere.  

Pierdută prin iubire, iubirii îi desprinzi,  

întreaga nemurire şi-n orişice răscruce,  

în palma ta deschisă, va răsări povestea, firului de argint.  

Pribegi şi magi ai vieţii, păsări şi-n paşi lumină,  

îngheţ uităm şi-n urmă, fruntea-n sărut lăsăm.  

Şoaptele sunt iluzii, opace-oglinzi din glasul,  

ce-a răsărit din umbre.  

Îl ascultăm cuminţi...  

Apoi, alegem pasul, călcând pe ape tulburi.  

În mâini doar vid rămâne...  

În ochi, doar vii oglinzi.