stare 6

[Anne Marie Bejliu]

te cred.
ai răsturnat principiile

pe tava în care cuvintele nu au litere.

aşterni zilnic alte geometrii.

îmi place noul. nu râd.

tac.

absorb ecourile

şi-mi las trupul pe marginea gândurilor, 

să te asculte.

plec.

am simţit iar gheaţa

cum fărâmiţează prin mine secundele.

le ascultă rugile, le arde,

mi le lasă în pumni.

devin atunci pictor,

şi sculptor,

şi scriitor...

rămân.

rămân om.

pasul mi-l desenez pe iarba principiilor,

 ca pe un şarpe alb.

pitit după stânci, reînvaţă târârea.

suspină adânc.

sub pietre îşi lasă seminţele mişcării.

odată mi-a spus că e mort. l-am crezut.

ucisesem în el aşteptarea.

muzica îi refăcea geometriile trupului.

prieten bun, mă iartă.

îmi iartă izbucnirile de furie.

eu nu. nu mă iert.

încă nu am primit liniile

şi punctele din aşchiile de lemn de tei.

mai aştept.

nu. nu înc-o viaţă. am obosit.

şarpele alb tace.

îşi lasă inelele să curgă,

printre filele templului cuvântului.

am scris câteva cuvinte...

foşnetul prietenului meu mă adoarme.

simt iar gheaţa în fiecare celulă.

mă redefinesc prin fiecare tresărire a celulelor,

când gheaţa le frământă mişcarea până la static.

Doamne!

aş putea învăţa fiecare clipă a trecutului,

lăsând prezentului îngheţarea.

un singur cod

mă readuce în fiecare secundă fărâmiţată de gheaţă,

pe verticală...

sublimă reîntâlnire cu frica, îmi reface umerii.

reiau urcuşul.

piatra sau crucea, sau amândouă,

îmi îmbrăţişează voinţa.

surâd, transpir...

sunt eliberată în secunda topirii gheţii.

intru în lumină.

punctul alb mă absoarbe flămând...

flămândă sunt eu...

creierul îmi cere să redevin izvor de viaţă.

altă noapte, alt film se derulează...

iau punctul alb în braţe şi-l las să crească...

[Anne Marie Bejliu]