Sfântuleţul-articol de Cristian Serban-Editura Cristimpuri

[Petru Făgăraş]

Într-un sat cu câteva sute de familii, doar unui singur om i se spunea ,,Sfântuleţul”, asta pentru buna sa purtare, pentru înfăţişarea lui smerită, pentru bunătatea şi dărnicia lui. Într-o zi, pe când acest om se afla la rugăciune, auzi parcă o voce care îi şoptea că în satul vecin se află un om căruia nu i se spune ,,Sfântuleţul”, dar vrednicia sa este cu mult mai mare ca a lui.
Auzind acestea se nelinişti şi îşi făcu bagajul pentru a călători până în satul vecin. Acolo stătu mai multe zile şi neaflând de unul singur acel om care ar putea avea fapte mai vrednice decât ale lui, se hotărî să meargă la preotul satului care cunoştea fiecare om în parte.
Află de la acesta că niciun om din partea locului nu are fapte aşa vrednice să fie considerat un sfânt încă  din această viaţă. ,,Sfântuleţul” nostru insistă atunci pe lângă preot, rugându-l să se gândească la faptele bune ale sătenilor. Preotul stătu apoi pe gânduri şi îi spuse:
- M-ai întrebat despre faptele bune ale sătenilor de aici, ţi le-am spus…Dar ar mai fi ceva!…Undeva la marginea satului, unde începe pădurea, trăiesc şapte copii. Aceştia sunt fără părinţi şi sunt ţinuţi cu cele de trebuinţă de fratele cel mai mare dintre ei, care are şaisprezece ani. El trudeşte pe unde poate în ogrăzile sătenilor şi la sfârşitul zilei duce de mâncare celorlalţi fraţi.
Cu toate că face asta, fraţii săi nu-i mulţumesc pentru strădania sa, ba chiar îl ceartă că nu aduce bucate mai bune şi fac glume pe seama lui, şi-l numesc ,,Mutulică”, fiindcă nu prea vorbeşte. Copilul acesta acum vreo şase ani, se poate spune că a salvat nişte mineri de la a pieri de foame. Mina de cupru din celălalt capăt al satului s-a surpat într-o zi la intrare, astfel că a rămas o gaură prin care de abia intra un căţel. Până au fost chemaţi de la oraş să intervină cu utilaje, să întărească pereţii minei şi să mărească gaura…au trecu aproape trei zile. Copilul nostru lucrând la o gospodărie din vecinătatea minei a auzit de minerii care stăteau înăuntru fără mâncare şi fără apă de trei zile şi i s-a făcut milă, cerând să intre la ei. Şeful minei nu i-a dat voie, dar el a luat apă şi mâncare de la câţiva săteni, a luat cu el o lampă şi noaptea, a intrat prin acea gaură ca să le dea minerilor acelea. Apoi s-a surpat de tot intrarea şi copilul a petrecut două nopţi împreună cu minerii în măruntaiele pământului…
După două zile au venit cu utilaje şi târnăcoape cei de la oraş şi au făcut o spărtură nouă prin care au ieşit toţi cei prinşi dedesubt. Iar copilul nostru a ieşit şi el, iar în loc să i se mulţumească pentru că a intrat să le dea de mâncare minerilor, aproape că a fost luat la bătaie de şeful minei, fiindcă a intrat acolo fără voia lui.
La vreo doi ani după asta, într-o zi toată lumea aştepta să vină gârla mare, căci fusese potop la deal. În sat trăia pe atunci un beţiv care toată ziua cât era de lungă şi-o petrecea la cârciumă, iar când ieşea, avea obiceiul să-i înjure pe toţi cei care îi ieşeau în cale, ba chiar sărea şi la bătaie. De atâta băutură adormi pe malul gârlei, chiar în ziua când oamenii se aşteptau ca apa să crească şi să inunde gospodăriile. Şi a trecut un sătean pe acolo şi l-a văzut pe beţiv că doarme lângă apă, dar nu l-a ridicat. Şi a trecut şi un al doilea şi nici acela nu-l trezi. Apoi trecu şi copilul nostru, care ştiind că trebuie să vină apa mare s-a luptat, a luat beţivul târâş de acolo, aşa cu puterile lui, ducându-l la loc sigur, scăpându-l de apa cea mare care probabil l-ar fi înecat…Iar multă lume a început să bombăne spunând că mai bine ar fi fost să-l ia apa pe beţivul satului…că prea se purta urât…şi nimeni nu i-a mulţumit copilului nici până în ziua de azi…
- Cu adevărat, am găsit ceea ce căutam!
- Cum aşa, spuse preotul?
- Păi mie mi se spune la mine în sat ,,Sfântuleţul”, fiindcă am numai fapte bune. Dar mă gândesc că acest copil de şaisprezece ani are fapte mai mari decât mine, pentru că deşi a lucrat binele tot timpul, el a ştiut să primească şi răul sau prigonirea celor din jur. Jertfă şi sfinţenie înseamnă când le primeşti şi pe cele bune şi pe cele rele, nu numai pe cele bune aşa cum le primesc eu. De acum încolo mă voi ruga de sătenii mei să nu mă mai numească ,,Sfântuleţul”, căci nu sunt demn de o asemenea numire.

[Rodica Martinescu]

Multumesc pentru povestirea inteleapta !