Să nu te risipeşti

[Irina Lucia Mihalca]

Să nu te risipeşti 

Cuprinşi de febra spaţiilor vaste, 
visul născut din dorinţă 
ne-nalţă cu putere, vii, tot mai sus, 
înflorind mistic! 

Eşti un tumult, o cascadă, o forţă 
în adâncimile nopţii suspendate 
de muzica şi misterul care 
ne umple de extaz, 
o dilatare în infinitul din noi! 

Cât de departe am pătruns în mister? 
Un clocot, o frământare, 
un val creşte şi umple totul, 
o dulce îmbrăţişare eşti! 

Ceva din acele adâncimi 
ţi-au zdruncinat temeliile, 
ai intrat în imponderabilitate, 
simţeai că întregul din tine se destrămă, 
trebuia să se întâmple ceva, 
ceva profund lăuntric ce te defineşte, 
senzaţia sufletului 
care vrea să se exprime. 

Nu suntem toţi îngeri, 
ne mai rătăcim, uneori, 
cuprinde-mă acum 
şi reclădeşte în mine, prin tine, 
simbioza personalităţilor! - îmi spui. 
Să nu te risipeşti 
în jocul de culori şi umbre! 
Am să te-adun uşor, atunci, 
eliberându-te într-o lacrimă. 

Spune-mi unde apele s-au tulburat, 
ce dureri porţi cu tine? 
Atinge-mi clipa şi rămâi, visule! 

Leagă-ţi inima de Cer, 
eu sunt cum sunt, o taină! 
Undele cerului te-nfăşoară 
ca un mister. Dar ce e un mister? 
Acel ceva încă necunoscut 
sau zborul spre paradisul tău, 
lumina extinsă în taina inimii tale?