Privirea Cerbului Instelat spre nepătrunsul tainei ...

[Irina Lucia Mihalca]

Ceas de seară, prin munţi călătoare,
liniştea cade, sevă de frunze-cascade,
Rouă, aburi şi ceaţă, drum şerpuit printre nori,
galbena toamnă scaldă roşietic apus.

Un Cerb argintiu, înstelat, se-opreste în mijloc de drum, în pădure,

adânc mă priveşte, clipe ce trec, simfonie divină,

paşi în oglinda de tainic-Adevăr, Lumina-vârtej spre nepătrunsul din noi,

şapte peceţi prin şapte chei deschid Poarta spre Infinit ce-opreşte a Timpului roată,

Axă de Lumi, punte prin care sufletele trezite trec.

-E bine aici la tine!

-Vei rămîne cu mine?

-Desigur, doar sunt o parte din tine și dorul tău m-a chemat! Dar, pentru început trebuie să-mi dai un nume.

-Un nume...Tu singură-l știi, Selma!

-Da, Selma, spuse ea, luându-l de mână. De-acum fi-vom mereu împreună, NIM-rahd

, נִמְרֹד , hotărî ea.

Nimic mai frumos glasul şi zâmbetul fetei. Mergeau împreună, călăuza îi este pe-ale cerului cărări, de vorbă stăteau sufletele lor.

-Priveşte! De ce curcubeul are atâtea culori?

-Sunt doar şapte, Selma. Fiece culoare e-o poartă către-o altă lume, un nou univers, o treaptă mai aproape de Lumina Luminilor.

Tăcută rămâne, adâncindu-se în privirea lui nesfîrşită. Împreună au mers prin grădina cu îngeri ce-n dar îi dădură muguri de floare, rochie-fir de stele şi două brăţări.

-Acum nu o să ne pierdem niciodată. Brăţările noastre surori au să ne ţină mereu împreună!

El îi zimbise, îmbrăţişând-o: cum s-ar putea pierde, când nu se despărţeau niciodată?

-Îngerii ştiu atît de multe!

M-au învăţat frumuseţea din orice lucru şi două poteci de taină: poteca binelui şi poteca răului.

~ Pământul-i oglinda Cerului. Legea-i aceeaşi oriunde-ai fi...

De la 12 bătrâni din Sfatul Bătrânilor aflase despre libertatea sufletului: - Nu uita!

~

Doar cel care face bine e liber. În fiece fiinţă se află sădit binele. Așa cum izvorul împarte tuturor apa curată trebuie doar să-l lași să dea roade şi să-l împarţi cu ceilalți.

De la Baba Cloan

ța

, desfăcătoarea de farmece, învață Descântecul de Lumină, cu care se dezleagă orice vrajă.

- În lumea în care te afli, Selma, umbra însoțește lumina, noaptea se plimbă în urma zilei, noroiul trăiește ca să hrănească floarea.

~ Lumea e o continuă devenire, trebuie să înveți să eliberezi ce este curat din capcana care întinează, să redai zborul păsării înlănțuite.

Descântecul schimbă fața lucrurilor, folosind forța vicleană a Răului o întoarce către Bine, pref

ă

c

â

nd într-o clipă orice legătură întunecată în libertate.

~ Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic să deschidă Poarta ce duce spre adevărata Împărăție! ~

O probă și o nouă învățătură.

Adormise de-atâtea întâmplări ostenită. Privirea lui NIM-rahd îi alunecă pe brățara împletită din flori stelare.

Oare-ar putea-o pierde vreodată?

Vei uita totul, chiar și pe Selma.

Pe Pământ va trebui să înveți să te naști și să mori; să înveți să alegi între realitate și iluzie; să înveți cum să treci printre două porți ale nașterii și ale morții, pentru că altfel vei rămîne pe tărâmul umbrelor, asemeni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este Uitarea. Va trebui să uiți: să uiți cine ești, de unde vii, să uiți de ce ai coborât pe Pământ. Pentru că te naști mânat de dorință vei uita Împărăția și va trebui să ți-o reamintești, singur, fără alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi cât trudesc oamenii, câte vieți irosesc până reușesc să întrezărească scânteia aprinsă în propria lor ființă, unica realitate?

O singură primejdie ar fi fost...Groapa Neagră! Nimeni nu știe ce se putea întâmplă dacă te înghițea gura ei, nici unul din cei care căzuseră acolo nu se mai întorseseră. Groapa Neagră e-o Poarta prin care trebuie să treacă cei care vor să crească.

Fiecare naștere este doar o treaptă pe care o urcă către Lumină.

Să fi uitat oare Selma totul?

Nu, NIM-rahd! Selma nu poate cunoaște Uitarea cu care sufletele vin pe pământ la naștere. Atâta doar că îi va fi foarte greu, nespus de greu să găsească drumul înapoi. S-ar putea să rătăcească mii de ani

…

Cum ar putea Iubirea să uite începutul ei?…

Fără Selma viața nu-și mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos decât Frumusețea însăși a adus-o la viață!

Mă voi naște pe Pământ, indiferent de prețul plătit, chiar dacă la naștere voi uita totul. Voi primi trupul pe care va trebui să-l îngrijesc după legile vieții pământene, să-mi reamintesc singur cum să respir, cum să merg, cum să mă înalț …

Întunericul este o altă formă a luminii.

Prinții Nopții sunt slujitorii Luminii ce-apar atunci când ființa este pregătită să vadă. Întotdeauna acolo unde apare o umbră, există și-o mare lumină. Leacul se află în inima Răului și fiecare bătălie te face mai puternic!

Cum sa transformă beznă în lumină? Cum?

Lacrimi fierbinți îi inundară ochii Selmei.

Oglinda este ușa prin care vei intra singură în labirintul întunecat al peșterii. Nu te lăsa cuprinsă de frică, folosește fiecare cuvînt spus. Dacă ești gata intră acum în oglinda din fața ta, găsește Calea și fii fericită!

Totul stă în puterea și credința ta!

Respiră adînc, păși în cleștarul oglinzii, bezna o înconjură. Nimic după care să se ghideze... Începu să pășească pipăind pereții cu mâinile. De sute de ori fu nevoită să se întoarcă din înfundăturile în care ajunsese. Își simți picioarele alunecindu-i în gol. Avea impresia că se mișcă în cerc. Se luptă cu disperarea, cu deznădejdea care-i îngrozea sufletul.

“ Nu te lăsa pradă lor, altfel or să-ți secătuiască puterile. Fii mereu tu însăți! ”

Fata se oprea, respiră adînc și pornea mai departe.

"- Caută Lumina în tine, nu în afara ta, Selma, dacă vrei cu adevărat să o vezi și niciodată

să nu o pierzi!! "

În interiorul sufletului ei ceva tainic începu a se desface trudindu-se să iasă afară, căutările o chinuiau, încât pe obrajii fetei începură să curgă lacrimi și, deodata...văzu Lumina!

Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reușiseră să o vadă pînă acum. Între ea și Lumină stătuse frica, descurajarea, spaima. Abia acum își dădu seama că propria ei ființă era purtătoarea Luminii, pentru că fusese făcută din această Lumină ce se revarsa în cascade vii, triumfătoare, alungând spaima și, odată cu ea, întunericul. Cel ce-și vede Lumina zidită în propria inimă nu poate fi înfrânt de nimic!

Și pereții labirintului se luminau, fără obstacole i se deschidea calea în fața ei.

Fiecare plantă pe Pămînt a primit harul tămăduirii. Cel care le cunoaște taina poate face mult bine.
Cuvântul poate clădi lumi și poate nărui împărații.

El este viața dacă țâșnește din inima Adevărului. Prețuiește-l că pe un dar sfînt, pentru că el susține Creația.

Învățase cum să păstreze cuvântul în Tăcere până se umple cu putere și apoi să vindece sufletul celui în suferință și, vindecându-se sufletul, trupul pe dată se întărește.

Singura taină rămasă ascunsă: taina trecerii prin Poartă dincolo de care se află Eternitatea...

Axa Lumilor, puntea pe care trec sufletele trezite!

Poarta are șapte peceți ce se deschid cu șapte chei ale curcubeului.

Fiecare pecete reprezintă un gând al Universului, o virtute, fără de care nimeni nu poate atinge Împărăția Cerească.

Prima este Ordinea, care menține frumusețea lumilor...

A două Voința, fără de care nu există realizare...

A treia este Înțelepciunea, fundamentul pe care se înalță Universul...

A patra este virtutea Înțelegerii, a cincea este Răbdarea, a șasea este Adevărul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a șaptea pecete este Miluirea, coroana celor puternici...

Când vei deschide ultima pecete, Păzitorul Pragului vă va cere cuvântul de trecere.

-Și care este acest cuvânt?

-Ca și lumina, acest cuvânt este în tine!

-Îl știu.

Cuv

ântul de trecere este Iubirea

!

Și numai ce rosti fata cuvântul că totul în jur își schimbă înfățișarea.

-Aceasta este forță iubirii! Cine i-ar putea rezista?

Este cea care vindecă, rodește, înalță, țelul și călăuza!

Când au ajuns în cerul împodobit cu râuri de luceferi, lacrimile îngerilor s-au transformat în roua de lumină care a acoperit pământul.

Secundele clipei intense trecură, cerbul argintiu ușor traversă drumul

la câțiva pași doar se-opri, câteva clipe în urmă privi,

si-apoi nevăzut în desișul pădurii dispăru,

foșnet de frunze, nostalgice umbre,

în palma ei, a stelei lumină din fruntea Lui, privi,

stia ca cerbul mereu in vis o va insoti.