Poveste de început de primăvară ( II )

[Vasilica Ilie]

Când se întoarse cu faţa, Ilinca rămase împietrită locului: îi ştia atât de bine chipul acelui bărbat cu care vorbea în gând aproape în fiecare zi de când îl cunoscuse încât credea că de data aceasta, chiar visează! El era! Nu ştia cum să procedeze. Nu ştia cum îl cheamă ca să-l strige pe nume, nu putea să articuleze niciun cuvânt. La rândul lui, bărbatul, văzând-o, s-a fâstâcit şi s-a împiedicat de bagajele pe care le avea lângă el, s-a dezechilibrat si gata-gata, să-i cadă în braţe. Ochii lor s-au întalnit din nou, scânteind.

-O, Doamne, te caut de-o viaţă! spuse el, luându-i mâinile şi sărutându-i-le. Pe unde ai umblat frumoasa mea străină?

O îmbrăţişă şi o sărută apoi pe obraji, frunte,  buze, fără să ţină seamă de recepţioneră, de lumea care se perinda pe acolo.

Ilinca nu putu scoate niciun cuvânt, era prea copleşită de acest eveniment- surpriză; se lăsă îmbrăţişată şi sărutată. Nu-i venea să creadă ca aude aşa ceva din gura lui, ea, care s-a gândit tot timpul la el.

Îşi reveni un pic din această beatitudine şi apucă să-i spună:

-      Te rog să mă duci undeva, să stăm jos că nu mai pot sta în picioare.

Străinul o luă în braţe si cu ea asa, pe sus, merse până la un fotoliu din apropiere, o aşeză şi apoi se întoarse să ia bagajele amândorura de lângă ghişeu.

Se aşeză lângă ea şi începu să-i ia mâinile amândouă să i le sărute.

-      Nici nu ştii cât de mult m-am gândit la tine, după ce ne-am întâlnit atunci, la metrou. Am fost cu piciorul în ghips patruzeci si cinci de zile, nu a fost entorsă,  în urma radiografiei s-a constatat o ruptură de ligamente. Nu am avut de unde să te iau iar tu te-ai grăbit atunci; voiam să-ţi las cartea mea de vizită, să ţinem legătura. Nu a fost zi să nu mă gândesc la tine şi să mă rog la Dumnezeu ca într-o zi să ne regăsim.

Ilinca era în al noulea cer şi nu îi venea să creadă că şi el s-a gândit, în acelaşi timp, la ea.

-      Ce cauţi, aici, în Sinaia?

-      Am fost la un simpozion câteva zile şi m-am cazat la acest hotel. Tu, ce cauţi singură, aici?

-      Eu, sunt în concediul de odihnă o săptămână, dintr-o simplă întâmplare. Iniţial, trebuia să fie o colegă de birou dar i s-a îmbolnăvit copilul şi am cumpărat biletul de la ea.

-      Rugăciunile mele nu au fost făcute în zadar! spuse el. Îţi pun o întrebare: vrei ca acest sejur să îl petrecem împreună, dacă nu ai nicio obligaţie?

Ilinca se simţea ca într-o poveste. „Iată, Dumnezeu face minuni”, îşi spuse. Îi venea să sară în sus de bucurie şi să strige în gura mare un „daaaaa”, să audă tot universul, dar se abţinu şi îi spuse:

-      Dar noi nu ne ştim nici numele, ca să ne apelăm!

-      Ştefan Rizea, patron al unei firme de construcţii. Eu îmi pot lua liber o săptămână, totul se aranjează cu un singur telefon.

-      Ilinca  Vlase, funcţionar la Ministerul de Telecomunicaţii.

-      Acestea fiind zise, eşti de acord să petrecem sejurul, împreună? o întrebă Ştefan

care nu o slăbea din ochi şi care îi mângâia mâinile în tot timpul acesta.

-      O, Doamne, aş merge cu tine şi pe o insulă pustie, spuse Ilinca, copleşită de emoţii.

 Într-o fracţiune de secundă, două lacrimi i se scurseră din ochi, pe obraji. El se apropie de ea, îi luă faţa în mâini şi îi sărută obrajii, pe unde lacrimile lăsaseră urme. Apoi o privi ca pe ceva preţios şi îi spuse:

-      Aşteaptă-mă, puţin, te rog!

Se ridică şi o mai privi câteva clipe să se asigure că totul este adevărat şi se îndreptă spre recepţie.

Vorbi cu recepţionera să-i repartizeze o cameră pe şapte zile apropiată cu a doamnei care va veni imediat să se înregistreze.

-      O să vă repartizăm aceeşi cameră pe care aţi avut-o, mai avem una, alăturată,

liberă. Este bine?

-      Nici că se putea mai bine, mulţumesc! spuse Ştefan.

Se întoarse fericit spre Ilinca.

-      Draga mea, am aranjat cu recepţionera, avem camere alăturate, haideţi să ducem bagajele sus şi te invit după aceea la restaurant, să luăm prânzul.

Ilinca merse la recepţie, se înregistră, primi cheia şi, împreună cu Ştefan care, între timp  luase toate  bagajele, se îndreptară spre lift.

Fiecare merse în camera lui să-şi despacheteze bagajele şi să le aşeze în dulapuri. Ilinca reuşi după aceea să-şi facă un duş şi parcă îşi mai revenise după emoţiile pe care le avusese până atunci. Se îmbrăcase cu o rochie de vară albă cu maci roşii imprimaţi pe ţesătura din in. Îl aştepta pe Ştefan care îi spusese că o să treacă să o ia la restaurant.  

Peste vreo jumătate de oră, Ilinca aude ciocănituri în uşă. Când deschise uşa, se trezi în faţa uşii cu o masă plină de câteva feluri de mâncare şi fel de fel de bunătăţi.

-      Domnule, cred ca este o greşeală, eu nu am comandat nimic! îi spuse celui care împingea masa înăuntru.

-      Nu este nicio greşeală se auzi vocea lui Ştefan care apăru cu un buchet mare de orhidee albe, de după uşă, îmbrăcat într-un costum de culoare gri, subţire, şi cu o cămaşă bleu.

-      O, Doamne, Ştefan, tu mă uimeşti din ce în ce mai mult! atât putu să spună ea, cuprinsă de emoţii.

După ce plecă chelnerul, Ştefan îi dărui florile iar Ilinca îi mulţumi, le puse pe măsuţa de lângă pat şi îl sărută pe obraji. Acesta o prinse de mijloc, o strânse în braţe şi o sărută îndelung. O aşeză pe pat şi o mângâie pe păr, pe faţă, o sărută din nou. Se excită.

-      Nici nu ştii cât te doresc! îi şopti la ureche Ilincăi.

-      Şi eu! Atât putuse să mai rostească.

Amândoi erau loviţi de săgeata lui Cupidon; uitaseră de masă, de tot. El a început să o dezbrace, mângâind fiecare parte a corpului şi sărutând-o, în continuu. Ea se lăsă vrăjită de mângâierile, săruturile lui şi nici nu şi-a dat seama când au rămas goi, în patul unde s-au iubit ca şi cum se cunoşteau de-o viaţă. Trupurile lor s-au contopit atât de bine că nici nu mai ştiau când au început să facă dragoste şi când s-a terminat, timpul pentru ei a rămas pe loc. Nu auzeau decât dorinţele celor două trupuri de a se armoniza în timpul când se simţeau fericiţi, în al noulea cer.

Au stat aşa, unul în braţele celuilalt, fără ca unul din ei să spună ceva, decât privindu-se cu iubire şi satisfacţie sufletească şi sărutându-se, parcă nu se mai săturau unul de altul.

Într-un târziu îşi aduseră aminte de masa care era încărcată cu bunătăţi. Au făcut duş, s-au îmbrăcat şi au luat loc la masă. În timpul când se hotărau ce să servească, sună telefonul lui Ştefan. Răspunse.

-      Alo! Poftim?

Şi dintr-o dată se schimbă la faţă. Nu putu decât sa-i spună Ilincăi:

-      Te rog sa nu pleci tot sejurul de aici. Voi reveni, cu siguranţă. Acum trebuie să plec.

Îi lăsă cartea de vizită, în fugă şi plecă.

( va urma)