Oameni şi oameni

[Vasilica Ilie]

Îmi plac oamenii frumoşi la suflet. Pentru că ei nu ştiu să urască, să invidieze, să facă rău cuiva. Frumuseţea şi bunătatea li se oglindesc pe chipurile lor luminoase, cu intenţii bune, fără riduri şi rictusuri. Ei sunt răbdători, blânzi, calzi, sinceri, tandri, romantici, ştiu să discearnă, să fie exigenţi când trebuie, decenţi, oneşti şi buni prieteni. Îmi plac aceşti oameni pentru că ei sunt alături de tine când îţi este greu, măcar cu o vorbă bună, de încurajare, îţi transmit acea energie pozitivă care te face să speri şi să spui: „şi mâine este o zi”! Ei sunt aceia care, chiar dacă îţi fac observaţie pentru greşelile tale, o fac pe un ton cald, prietenesc, pentru binele tău, sfatul pe care ţi-l oferă este sincer, înfloreşte şi dă rod.. Ei sunt aceia care ştiu să iubească şi să dăruiască fără rezerve şi fără să aştepte vreo răsplată, cu bucuria de a te simţi bine şi a fi mulţumit sufleteşte. Îmi plac aceşti oameni pentru că nu sunt lacomi, nu pun preţ pe bogaţiile materiale ci pe bogaţia şi hrana spirituală, ştiu să-şi trăiască viaţa în cumpătare şi echilibru, în armonie cu cei din jur, sunt decişi şi hotărâţi în ceea ce fac. Pentru că, oricât de grea li s-ar părea viaţa nu se vaită, au demnitate şi verticalitate, nu se vând pentru câţiva arginţi, nu linguşesc, nu se umilesc.Pentru că nu bârfesc şi nu râd în spate de necazurile altcuiva, nu iau în derâdere un om necăjit sau handicapat, nu sunt pârâcioşi ca să iasă în faţă, sunt decenţi şi cu bun simţ. Pentru că vorbesc când sunt întrebaţi, se apără când este nevoie, iubesc adevărul şi dreptatea, curăţenia şi disciplina. Şi nu în ultimul rând, pentru că ştiu să îşi iubească aproapele, îl respectă, îi este fidel, îl preţuiesc, îl înţeleg, îl încurajează în întreprinderile lui şi i se dedică sufleteşte.

 

 Dincolo de acest text, în vremurile de astăzi, îţi vine să crezi că nu mai există oameni frumoşi la suflet, cinstiţi, că nu te mai poţi încrede în nimeni. Eu zic că mai există şi oameni din aceştia însă, este adevărat, îi numeri pe degete, numai norocul te face să dai peste ei. Sunt oamenii aceia care şi-au păstrat intacţi cei şapte ani de acasă, bunul simţ şi care s-au autoeducat pe parcurs.

De curând mi s-a întâmplat un lucru pe care vreau să vi-l împărtăşesc şi vouă:

Luna trecută, sora mea cea mică a venit câteva zile în Bucureşti cu nişte treburi personale. Într-una din seri, pe când stăteam la o şueta, îmi spune dintr-o dată că are poftă de pizza, deşi mâncasem mai devreme, pe la orele 19,00.

Era destul de târziu; aproape de orele 23.00 ca să mă mai apuc eu să fac o pizza, plus că nu aveam toate ingredientele în casă.

-      Cumpăram numai una şi o împărţim pe din două, că mie nu prea îmi este foame, îi

 zic.

Mă uit pe internet, comand o pizza de la  aceeaşi adresă de unde mai făcusem eu comandă de câteva ori, din sectorul în care locuiesc, iar peste aproape o oră, veni si băiatul cu comanda. Pentru că pizza costa 19 lei şi trebuia să te încadrezi în suma de la 20 de lei, în sus, am comandat şi un pepsi-cola, care, în total, au făcut 25 lei. Până să vină băiatul cu pizza, am pregătit banii. Sora mea a zis că plăteşte ea, eu, că plătesc eu. Ea avea 50 lei, eu aveam mărunt, 28 lei. Am zis că nu are rost să plătească ea de vreme ce nu are mărunt pentru că băieţii care aduc pizza  nu prea dau rest, motivând că nu au mărunt, o mai păţisem şi în alte dăţi. Ea, nu şi nu, că vrea să plătească, vrea să schimbe şi banii, totodată. Şi uite aşa, ne-am tot ciondănit cine să plătească; punea banii pe masă, eu îi dădeam înapoi. Ca să-mi fie mai uşor, am lăsat banii pe masuţa de pe hol. Ea a plecat în baie să-şi facă un duş, eu mi-am pus căştile să ascult muzică, fără să aud că mi-a spus că a pus cei 50 de lei sub cei 28 de lei, în ideea ca, atunci când voi plăti pizza, voi vedea cei 50 lei să plătesc cu ei pentru a fi schimbaţi. Când a venit băiatul cu pizza ea era încă în baie. Eu am luat banii de pe măsuţă, fără să mă uit la ei şi i-am dat cu totul, spunându-i să-şi păstreze restul. El a luat banii, s-a uitat la ei, s-a uitat la mine curios dar nu a spus nimic, probabil că observase bacnota de 50 lei. A plecat. Bucuroasă că avem pizza caldă, apetisantă, merg în bucătărie, o porţionez in jumătate şi o aştept pe sora mea să iasă din baie. Când eram cu ultima bucăţică de pizza în gură, mă întrebă:

-      Ei, ţi-a dat restul la cei 50 de lei? A avut mărunt?

Mie mi s-a oprit dumicatul în gât şi am făcut ochii mari.

-      Tu glumeşti? I-am dat cei 28 de lei pe care îi pusesem pe măsuţa de pe hol.

-      Pai, am pus şi eu cei 50 de lei dedesupt, ţi-am şi spus, în drum spre baie, am crezut că îi observi şi nu mai plăteşti tu.

-      Nu se poate! Vorbeşti serios? Nu am auzit când mi-ai spus. Eu i-am dat toţi banii.

Am observat eu că se mira câti bani i-am dat dar eu i-am spus să pastreze si restul, gândindu-mă la bacşiş.

-      Păi, tu, de ce nu te-ai uitat? Nu ai observat că bancnota de 50 este mai mare decât celelalte? Ei, asta este, am pierdut 50 de lei, pizza noastra a costat 78 de lei, spuse ea, fără părere de rău.

- Asta este, zic şi eu, o să împărţim banii pe din două. Este învăţătură de minte!

După ce am mâncat cu noduri ultima bucăţică si contrariată de ce mi s-a întâmplat, îi spun:

-      Eu dau telefon de unde am comandat pizza şi le spun întâmplarea.

-      Treaba ta, dar cred că încerci degeaba.Unde te crezi? Cine te ascultă sau cine  îţi mai dă ţie banii

 înapoi?

-      Eu încerc, atât! Nu este vorba de bani ci de o încercare!

Dau telefon. Îmi răspunde o voce de femeie. Îi spun toată întâmplarea şi îmi zice că băiatul care a adus pizza nu este, a plecat acasa şi că mă vor suna a doua zi să-mi spună concluzia. A doua zi, pe la prânz m-au sunat şi m-au întrebat la ce ora sunt de găsit acasă, că o sa vină cineva să-mi aducă banii. Nu îmi venea să cred! Am rămas fără cuvinte! Nu am avut puterea să întreb dacă băiatul a mărturisit că i-am dat bani în plus. Am închis şi am rămas câteva minunte aşa, înmărmurită.

Şi aşa s-a întâmplat. Spre seară, a a sunat cineva la uşă; venise să-mi aducă banii. În clipa aceea am crezut că visez, că nu este adevărat...

...Şi cum vă spuneam, s-a întâmplat în Bucureşti, în sectorul în care locuiesc, s-a întâmplat în România! Deci, se poate! Vă vine să credeţi?!

 

AURELIAN ANDREESCU - OAMENI  

[Rodica Martinescu]

Traind in Bucuresti de peste 30 de ani ma minunez si eu cind aud despre asemenea oameni si intimplari.Am avut ocazia sa cunosc si eu citiva si sa fiu fericita ca i-am intilnit.Te felicit ca ai avut inspiratia sa scri despre ei.

[Vasilica Ilie]

Maria, ai dreptate in tot ceea ce spui. Eu, cateva zile nu am putut sa imi revin desi ar fi trebuit sa gandesc ca asa ar fi normal...dar, uite, vezi, am ramas stupefiata de normalul care ar trebui sa fie...Asa cum spui si tu, probabil ca patronul respectiv tine la prestigiul firmei sale iar baiatul a marturisit fiindca si el tinea la slujba sa...in fine, sunt multe de discutat aici...Iti multumesc pentru ca te-ai aplecat asupra acetui text si ai lasat un semn de citire...Cu mult drag, Vali

[Vasilica Ilie]

Rodica, experienta mea de viata m-a facut sa fac o triere a oamenilor care merita atentie si care nu, prin discernamantul si intuitia mea. Pentru ca am stiut lucrul acesta eu nu am de-a face decat cu oameni care imi seamana : cinstiti, onesti, oameni de caracter care isi tin cuvantul, pe ceilalti ii ocolesc intr-un mod politicos...Dumnezeu m-a ajutat sa depasesc mereu dezamagirile in urma cunoasterii oamenilor care nu merita atentie si care imi faceau la inceput impresie buna...Am scris si scriu despre ce traiesc, niciodata nu mi-am tradat sufletul. Iti multumesc pentru vizita si semnul de lectura... Un week-end minunat! Cu drag, Vali

[Rodica Martinescu]

Citindu-te, ma regasesc in vorbele tale....