Izolarea

[Vasilica Ilie]

În aerul acela închis, stătut, până şi păianjenii rămăseseră inerţi. Atârnau de pânze,  istoviţi, în aşteptare, ca şi cum nu mai aveau loc unde să şi le brodeze şi îşi proiectau altă strategie. În cameră nu se mai văruise de câţiva ani de zile iar pereţii erau afumaţi de la maşina de gătit veche, dotată cu o plită la care se gătise, probabil. Avea chiar şi sobiţă ataşată acesteia unde se făcea focul iarna, semn că mai locuise cineva aici. Aproape tot peretele unde se afla patul era acoperit cu o carpetă ţărănească, ţesută în război, în culori vii, iar în colţul de la răsărit o icoană cu Maica Domnului împodobită deasupra cu un ştergar din in cusut cu motive naţionale. În cameră se mai aflau o masă cu două scaune şi un tranzistor care se alimenta cu energie electrică dintr-un prelungitor, de la vecini. Pe plită se afla un castron în care trona un boţ de mămăligă cu brânză, uscat, rămas din seara trecută. Sărăcia, deopotrivă cu mizeria de dinăuntru se vedea prin uşa de la intrare care era întredeschisă pentru a pătrunde cât de cât, aer. Gemuleţul camerei era nespălat de ani de zile şi astupat cu o hârtie, astfel că,  prin uşa crăpată pătrundea o lumină difuză care făcea ca umbrele de pe pereţi să fie pregnante, mai ales a celor de păianjeni care atârnau până deasupra patului. Curăţenie generală nu se făcuse de mult. Stela, care o îngrijea pe femeia paralizată era angajată doar să se ocupe de bolnavă, nu, şi pentru a face curăţenie. Pe un pat din lemn, lipit de perete, dotat cu o saltea din paie, stă la orizontală Rodica,  femeia de 53 de ani care este paralizată de un an de zile la membrele inferioare din cauza unui accident banal. I-au alunecat papucii cu care era încălţată, pe scări- grăbită fiind să ducă gunoiul afară- şi s-a rostogolit de la etajul trei până la doi, proptindu-se de perete. Fiind o persoană corpolentă, nu ştiu cum s-a întâmplat dar s-a lovit cumplit la coloană, şi, în zona lombară i s-a deplasat un disc al coloanei vertebrale. Asta îi mai lipsea fiindcă trecuse prin grele încercări în ultimul an: rămăsese văduvă, apoi divorţul Annei, singurul copil pe care îl avea. Nu a fost dusă la spital după accident, nefiind nimeni prin apropiere, stând vreo ora nemişcată. Pentru că nu a putut să se ridice, oricâte încercări a făcut şi  pentru că niciunul dintre vecinii ei nu era acasă când s-a întâmplat nenorocirea, fiică- sa a găsit-o căzută pe jos când a venit de la serviciu şi abia atunci a fost dusă la spital şi operată de urgenţă dar operaţia nu a reuşit astfel, că, a rămas paralizată. Anna locuia pe atunci, după divorţ,  împreună cu mama şi cu fiul ei într-o garsonieră, la oraş.

Din gospodăria pe care au avut-o rudele,  care nici ele nu mai trăiesc, a rămas decât acest grajd care stă să cadă pentru că nimeni nu s-a mai îngrijit de el iar casa, care fusese construită din chirpici, s-a ruinat şi aceea.

Anna nu a avut posibilitatea să o ducă într-un azil de bătrâni, la oraş pentru că Rodica nu avea o pensie de boală prea mare şi a instalat-o aici, la ţară, venind din când în când să o vadă şi să-i aducă cele necesare: medicamente, pampărşi, alimente. Noroc că a găsit o femeie credincioasă, recomandată de preotul din localitate, să aibă grijă de ea, plătind-o cu aproape toată pensia pe care o avea mama ei.

           Este o dimineaţă caniculară, de iulie, aproape de orele zece. Aerul umed care se scurge parcă, face ca aceasta să fie de nesuportat de un om sănătos, darămite de un unul bolnav care stă tot timpul în pat. Rodica nu poate singură să se întoarcă de pe o parte, pe alta. O aşteaptă pe Stela să o schimbe de pampărs, să o spele, să îi dea să mănânce. Apoi, o dată pe zi aceasta o plimbă în căruciorul cu rotile prin curtea ei  şi o lasă sub umbra unui nuc până îşi termină treburile. La prânz mănâncă acolo, dimineaţa şi seara îi duce mâncarea la pat.

-      Bună dimineaţa, coano Rodico! Te-ai odihnit bine? Iaca, ţi-am adus cafeaua şi

micul dejun. Astăzi am venit un pic mai târziu. M-am sculat dis-de- dimineaţă şi am săpat în grădină, pe răcoare, am udat legumele, am fost cu vaca pe izlaz, am adus iarbă pentru porc, o mulţime de treburi. Uite, ţi-am adus un pepene galben, au început să se coacă, în dimineaţa asta am cules doi.

- Mulţumesc, Stela! Tare mă mai răsfeţi! O să-mi pun o dorinţă când voi mânca

prima felie!

-      Haide, mai întâi, să te schimb de pampărs şi să te spăl, să-ţi bei aghiazma şi să iei anafură, să poţi spune rugăciunea.

Stela este o femeie singură, destul de tânără, rămasă şi ea văduvă, bărbatul ei murind într-un accident rutier când se întorcea din Spania, de la muncă, într-un concediu . Are 48 de ani, e mai mică decât Rodica şi este foarte credincioasă. S-a măritat de tânără şi, după şcoala generală, nu şi-a mai continuat studiile.  A lucrat la CAP până la revoluţie şi după, cu ziua ici, colo, să câştige un ban. Nu are copii. Acum, are grijă de Rodica şi de gospodăria ei unde are o grădină de legume şi una de flori. Florile îi înfrumuseţează viaţa şi îi dau puterea şi optimismul de care are nevoie, să-şi hrănească sufletul.

-      O să vorbesc cu Anna să te iau la mine definitiv. Mi-e greu să vin de trei ori pe zi şi mai ales, la iarna. Am o cameră liberă pe care o ţin degeaba.

-      Offf! Stela! Ai putea să mă suporţi în casa ta? Sunt o povară şi nu ştiu de ce nu mă ia Dumnezeu, să nu mai chinui oamenii!

-      Nu este după cum vrem noi, coană Rodico, este după cum vrea bunul Dumnezeu! Nu vezi că ne-a pedepsit şi ne-a luat bărbaţii prea devreme? Poate că astăzi ne era bine la amândouă, îi spuse Stela în timp ce îi scotea pampărsul.

Întotdeauna avea un lighean, pregătit cu apă caldă să o spele. Aducea apa de acasă, într-un bidon din plastic. Nu îi era uşor dar toate aceste lucruri le făcea cu atâta conştiinciozitate şi omenie că deveniseră lucruri fireşti. După ce o spălă şi o întoarse pe o parte  îi aduse lângă pat tava cu o cană cu lapte şi o bucată de plăcintă cu brânză pe care o făcuse cu o zi înainte din nişte rămăşiţe de brânză rămase prin frigider de ceva timp. Apoi, îi tăie o felie de pepene galben şi i-o puse pe tavă. Cât timp fuse pe afară cu treburi, Stela, Rodica îşi spuse rugăciunea şi mâncă tot ce i se puse pe tavă.

-      Tare bun a fost pepenele galben, aromat si dulce! Mi-a adus aminte de copilărie când veneam la ţară şi mergeam vara la bostană cu bunicul meu din partea tatei şi umpleam o căruţă cu pepeni galbeni şi verzi;  când ajungeam acasă luam la rând pepenii verzi, le făceam ţăncuşă să văd care dintre ei este dobrin, adică are culoarea galbenă-portocalie- şi, musai, să fie şi dulce; pe ceilalţi, care nu îmi plăceau îi aruncam la păsări să ciugulească miezul.

-      Îţi mai tai o felie dacă ţi-a plăcut! O să te iau acum la mine şi o să te aşez sub nuc, atâta timp, cât o să gătesc. Merg în grădină să adun nişte fasole şi dovlecei. Vreau să pregătesc o mâncare de fasole-păstăi şi dovlecei prăjiţi cu mujdei de usturoi.

Rodica mai mâncă o felie de pepene şi scoase de sub pernă un caiet mare, un fel de jurnal în care îşi scria amintirile de-o viaţă. Sub nuc, la umbră,  va mai scrie în caiet o secvenţă din viaţa ei. Era un mod de a-şi petrece timpul şi de a uita pe moment de situaţia în care se afla.

 

(capitol din romanul „Ape limpezi, ape tulburi”)