Iubește-o viață,nu o mie

[Botnaru Nicoleta]

Din visul tău am apărut,
Cu aripi de fildeș și văzduh...
Și nu mă dor
Atâta timp cât le învăț spre-al tău zbor.
Mă dor de secunda necunoscutului până-n năduh.
Mă dor de veacul de cât nu te-am văzut.

Când voi ajunge aproape de heliu și lumină,
Nu mă voi arde în scrum al uitării,
Voi îmbrăca dorul mistuitor,
Și voi coborâ în chip de om,în nume de amor.
Îmi vei da să beau din oceanul vindecării,
Și aripile mi se vor curăța de rășină.

De-ndată ce-am savurat clipa pământească,
Vom levita aidoma sufletelor ancestre,
În fiecare frunză,cântec,nor,
În lugubru astral decor.
Vom avea punct comun,dar prin diferite spectre,
Vom împărți altfel din existența firească.

Cum trecut a fost de noi și spaţiul cosmic,
Ne rămân lumile ochilor,cu care-am adormit.
Tu și eu,vom fi cuvinte separate,
În emisfere apropiate.
Vom muri din veninul pe care ambii l-am sorbit,
Vom învia în sufletul,pe care l-am creat lăturalnic.

Curaj am luat,și-am schimbat linia shakespeariană,
Am înșelat moartea,cum cândva și Lazăr o făcuse.
Nu oare,ne-am înălțat reciproc,
Din instinct echivoc?
Tu taci,eu îți joc pe cărți,chiar de sunt multe nespuse,
Tainic de mine,te-apleci peste ocean,dar rămâi cu aceeași rană,

Atunci,dispari pe ani lumină,în căutare de ambrozie,
Când cutezi să revii,nu mai ești omul pe care l-am găsit,
Ai ales înalturile,ai ales să fii titan,
Prea nu-ți eram pe plac,prea erai plin de alean.
Din Luceafăr,trecut-ai în Hyperion,la noi povestea s-a schimbat,
Morala-i asta: iubește-o viață,nu o mie.