Gigilică (schiţă)

[Vasilica Ilie]

Gigilică se născu într-o zi de vară, la mijlocul lunii iunie, când ziua se îngână cu seara iar soarele se tranformă într-o minge de culoare roşie şi dispare încet, la orizont, lăsând locul lunii, crăiasa nopţii, să se răsfeţe printre stele.

 

Tocmai se copseseră cireşele pietroase. Într-o după amiază, când soarele nu mai dogorea aşa puternic, mama lui Gigilică se îndreptă spre piaţă, să facă mici cumpărături. Mai avea vreo două săptămâni pînă la naştere. Drumul spre piaţă era pe lângă o livadă cu cireşi care aparţinea unei intreprinderi dintr-un cartier mărginaş. Îi lăsă gura apă de poftă când văzu crengile pline de cireşe coapte . Pînă să ajungă în piaţă să cumpere fructe, să îşi stăpânească pofta, se apropie de poarta livezii cu gândul să roage paznicul să-i culeagă vreo câteva, că simţea că nu mai poate merge mai departe dacă nu gustă o cireaşă. Paznicul nu era la post şi, profitând de acest fapt, pătrunse în livadă să culeagă ea câteva, de poftă. Dar nu apucă să culeagă decât o singură cireaşă pe care o băgă în gură, şi se văzu încolţită de un câine mare şi negru. A rămas împietrită, cu cireaşa între dinţi şi, numadecât începu să-i tremure picioarele de frică. Noroc cu paznicul care se ivi la faţa locului şi potoli câinele.

-         Ce faceţi doamnă aici, ştiţi că nu aveţi voie, este o proprietate privată, cum de aţi avut curajul să intraţi?

-         Vă rog să mă scuzaţi, dar pofta mea a fost mare şi nu v-am găsit la poartă să vă cer câteva cireşe! Şi se întoarse cu faţa spre paznic.

Acesta o văzu că este însărcinată şi înţelese cauza pentru care se afla în livadă. Îi culese câţiva pumni de cireşe, i le dădu şi îi spuse zâmbind:

- Se vede că ăla mic este foarte pofticios! Îi plac cireşele! Şi soţia mea când a fost însărcinată cu unul din fii poftea la murături iar acum fiului meu îi plac la nebunie, murăturile! Să vă trăiască! Eu am patru copii şi toţi sunt sănătoşi!

Dintr-o dată, femeia acuză dureri mari şi se simţi umedă, semn că i s-a rupt apa. Paznicul văzu schimbarea femeii la faţă şi o ajută să se aşeze pe un scaun, la el în cabina ce se afla chiar la intrarea în livadă. Îşi dădu seama că o să nască, avea experienţă de la soţia sa, care, la fiecare naştere s-a nimerit să-i fie prin preajmă, să o ducă la spital. Durerile se înteţeau.

-         Relaxaţi-vă doamnă, chem salvarea! Inspiraţi adânc.

-         Vă mulţumesc frumos! Vă rog, daţi telefon soţului meu si spuneţi-i că o să nasc. Îi

dictă numărul de telefon printre gemetele de durere; nu putea sa stea nici pe scaun, nici în picioare.

Salvarea veni repede şi o duse pe femeie la spital. Peste vreo oră, născu. 

 După ce doctorul i-a tăiat cordonul ombilical şi intenţiona să-l pună pe măsuţă ca să-l şteargă de lichidul amniotic, i-a căzut stetoscopul pe care îl purta ca de obicei, de după gât, drept pe gâtul lui Gigilică. Când simţi lovitura, acesta începu să ţipe tare încât doctorul nu a mai fost nevoit să-i dea palma la fund, cum se obişnuieşte la noii născuţi. Gigilică luă nota zece la naştere, singura lui nota de zece, pe parcursul vieţii.

-         Ăsta, sigur o să se facă doctor, îi zise moaşa doctorului, înfăşându-l.

-         Sper să nu se facă ginecolog, ca mine, răspunse doctorul.

 

Gigilică fu botezat pe la două luni. În momentul când preotul l-a luat să-l bage în cristelniţă, acesta a început să-şi facă nevoile atât pe mâna preotului cât şi în cristelniţă. Nu i s-a auzit glăsciorul nici când a făcut cunoştinţă cu apa.

Lumea se amuză şi cineva spuse:

-         Sigur, o să se facă popă! 

Părinţii s-au străduit să-i dea o educţie aleasă, între timp, mutându-se într-o vilă, în centrul Bucureştiului, moştenire pe care o primise mama lui de la un unchi. I-au pus încă de mic profesori la limba engleză, franceză şi la pian. Engleza şi franceza tot s-au mai prins de el, un pic dar pianul, nu. Nu avea ureche muzicală şi nici voce mai târziu, când s-a făcut mai mare. Era un tip timid, aşa că, nici medicina nu a urmat nici popă nu s-a făcut. Avea totuşi talent la desen, în privinţa aceasta îl moştenea pe tatăl său care era un arhitect renumit, astfel, că, în final, termină arhitectura. La şcoala generală nu prea a strălucit însă părinţii erau în relaţii bune cu învăţătoarea şi profesorii în aşa fel încât Gigilică era printre cei cinsprezece din clasă. Nu a reuşit să ia vreun premiu în toţi aceşti ani, cu toată strădania părinţilor de a face cadouri profesorilor, doar de vreo două ori a luat menţiune. Nici frumos nu era; avea o uitătură cam saşie însă era un bărbat norocos. Nu ştiu cum făcea că avea totuşi lipici la fete dar nu s-a putut hotărî pe care dintre atâtea, să aleagă una şi să se însoare, că, iată, trecură anii şi se trezi că nu are niciun rost; nici familie, nici copii. Poate lipiciul se trăgea de la faptul că, aşa cum am spus mai sus, era norocos; moştenise câteva apartamente de la unchii lui care muriseră şi nu aveau copii. Mai avea şi o mătuşă prin Elveţia, al cărei bărbat îi murise şi rămăsese de pe urma lui cu o avere considerabilă. Nici această mătuşă, soră cu mama lui, nu avea moştenitori; unicul fiu murise într-un accident de maşină, pe o autostradă din Europa. În fiecare an Gigilică era invitat de mătuşa lui să-şi petreacă concediile in Elveţia. Ea chiar îi propusese să rămână definitiv acolo, sa fie ca un fel de director la fabrica pe care o moştenise de pe urma soţului însă el a refuzat-o pentru că părinţii lui erau bătrîni şi singuri în România, el fiind foarte ataşat de ei. La un moment dat a rămas doar cu mama sa pentru că tatăl a plecat la ceruri iar vila în care locuiau trebuia să fie întreţinută. La câţiva ani după revoluţie a rămas şi fără serviciu însă nu ducea lipsă de bani pentru că ei veneau atât din chiriile de la apartamentele pe care le avea moştenire cât şi din Elveţia, de la mătuşa lui. Adusese o prietenă să locuiască împreună cu el- având gânduri de însurătoare- însă aceasta nu a stat mult timp pentru că mama lui nu o agrea;  nu era dintr-o familie de intelectuali şi, pe deasupra, era săracă, era profesoară. Rămas singur, după moartea mamei sale, Gigilică se plictisea de moarte şi îşi dorea să aibă un suflet lângă el. Abia acum realiza ce înseamnă singurătatea. Mergea câteva luni pe an în Elveţia, la mătuşa lui care era singură iar aceasta tot îl sfătuia să îşi găsească o femeie şi să se însoare.

-         Gigilică, trece timpul, trebuie să te însori, ai o vîrstă înaintată, găseşte-ţi o femeie mai tânără decât tine, să poţi avea moştenitori! Mâine, poimâine, nici eu nu o să mai fiu, nu ai un umăr pe care să te sprijini, să plângi. Ai atâta avere şi nu ai cui să o laşi!

-         Unde să o găsesc tanti Jeny, dacă eu nu am un prieteni, serviciu, cunoştinţe în anturajul cărora să mă învârt şi să-mi găsesc jumătatea?

      -      Sunt atâtea modalităţi în ziua de astăzi, nu te mai văita ca o fată mare!

Tot mătuşa lui îi dădu o idee: să se înscrie pe site-uri matrimoniale şi poate că acolo i-o surâde norocul. Zis şi făcut: îşi cumpără un calculator -pentru că nu avea până atunci- făcu nişte cursuri de iniţiere şi, încet, încet învăţă să mânuiască această “unealtă” care  i se păru la început destul de greoaie. Apoi, îşi făcu conturi pe site-urile matrimoniale.

             ( Va urma)