gând şi rând prin toamnă

[Anne Marie Bejliu]

cum poţi construi calea lactee,

fără a prinde în colţul ochiului lacrima albă a copilului nenăscut?

roua jocului cântă

răsună piatra de jad în buzunarul solului

şi treptele cetăţilor devin clapele pianului bătrân interpretând rapsodiile toamnei 

sub vârfurile degetelor îngheţate în morţi neanunţate...doar trăite.

capacul pianului se închide încet şi totuşi...

vibraţia celui ce a lăsat sunetele să lunece din clapele roase de atâta frumuseţe,

rămâne în geometriile aerului.

respiraţia devine uşoară până la izbucnirea unei noi geometrii de sunete.

culori surâd pleoapelor închise pentru vecie şi toamnele curg

şi iernile pasul şi-l colorează în alb...

şi-n palmă jadul ia forma inimii pietrei de gând din miezul cerului

ascult.

pasu-mi redevine salt,

peste câmpul adormit o secundă, în pletele timpului pământean.

în urmă-mi tresare iarba iar aerul,

cu un pocnet de palme de abur, îmi salută spiritul înainte de zbor.