Destine

[Vasilica Ilie]

Era sâmbătă. Nicolae plecase din localitate cu treburi iar Geta se dusese să facă nişte cumpărături şi să treacă pe la o prietenă, s-o invite împreună cu soţul ei la un grătar, duminică, în curtea lor. Îl lăsaseră pe George, udând legumele şi florile din cele două grădini pe care le aveau pe lângă casă. Era o vară călduroasă şi secetoasă, aşa că, în fiecare zi, musai, legumele şi florile trebuiau udate. Făcea această treabă cu plăcere, uneori dimineaţa până se ridica soarele pe cer sau seara, după asfinţitul soarelui. Acum chiar se grăbea să termine mai repede să se odihnească şi să se pregătească pentru logodna de duminică. A băgat în priză firul care alimenta cu energie electrică pompa din fântâna. Uda grădina fluierând şi se gândea cu bucurie la evenimentul important ce avea să se petreacă a doua zi.

 

Primul care a sosit acasă, a fost tatăl lui. Acesta l-a găsit cu o mână înţepenită pe priză şi nemişcat, pe jos; era în picioarele goale, murdare de pământ. Aşa făcea când uda grădina, se lăsa în picioarele goale, se simţea mai în largul lui.

- George, George, ce s-a întâmplat?

Nicolae îşi dădu seama că este electrocutat. Se duse repede la tabloul electric care era foarte aproape şi întrerupse curentul. Îi descleştă mâinile de pe priză cu ajutorul unei şurubelniţe pe care o găsi jos, lângă o pompă. Oameni gospodari, aveau două pompe; una de rezervă când se defecta cealaltă. Probabil că se arseseră carbunii de la pompa care fusese scoasă din fântână. Apoi îl aşeză la orizontală, îi ascultă inima, îi luă pulsul, îi făcu respiraţie artificială şi respiraţie gură la gură. Nimic. George era rece şi nu se simţea a avea suflu. Nu ştia ce să mai facă. Îl târî cum putu în maşină disperat şi demară spre dispensar. Doctoriţa îl consultă, îi luă pulsul, îi făcu şi ea respiraţie artificială şi dădu din cap negativ, că nu se mai poate face nimic, el era mort de vreo două ore. Nicolae se prăbuşi de durere într-un plânset înnăbuşit. Asistenta îl aşeză pe un scaun şi îi făcu o injecţie.

Geta tocmai se întorcea de unde avusese treabă şi trecu pe la dispensar să o vadă pe Elena. Când intră pe uşă văzu un spectacol de coşmar; fiul ei aşezat pe pat, la orizontală, doctoriţa şi asistenta îngrozite iar pe Nicolae, pe scaun, aproape leşinat.

- Ce s-a întâmplat? George, ce este cu tine?

Se năpusti deasupra lui ca o leoaică şi începu să-l scuture. Simţindu-l rece începu să urle de durere.

- Băiatul mamii, puiul mamii, ce s-a întâmplat?

Elena se apropie de ea şi o luă de deasupra cadavrului, o aşeză pe un scaun şi-i spuse:

- Geta, băiatul tău s-a electrocutat, nu am putut să îl salvăm, era deja mort când l-a adus Nicolae.

- Doamne, de ce mă pedepseşti? izbucni Geta, ridicând capul spre cer. Cu ce ţi-am greşit ? Apoi îşi continuă plânsul în hohote.

În cameră era o atmosferă de jale şi nimeni nu mai spunea nimic.

 

Frusina era în birou, la primărie şi bătea la maşina de scris listele cu recensământul care avusese loc de curând. Găsise pe birou un dosar şi o notă anexată lăsate de primar care trecuse dis de dimineaţă, înainte de program pe la primărie, prin care o ruga să se ocupe de această lucrare importantă. De când se apucase de lucru, făcea numai greşeli. Era cu gândul în altă parte, astfel că abia scrisese câteva pagini. Primarul fusese plecat cu şareta în localitatea învecinată cu treburi administrative. Pe drumul spre primărie auzise de electrocutarea lui George şi nu ştia cum să-i spună Frusinei.

- Bună ziua, Frusina, ce faci? i se adresă cu o voce blândă, când intră pe uşa biroului unde lucra ea.

- Încerc să termin listele de recensământ pe care mi le-aţi lăsat de dimineaţă pe birou.

- Lasă-le, nu sunt aşa de urgente. Astăzi îţi dau voie să pleci mai devreme acasă, îi spuse primarul cu o voce tremurândă, încă sub influenţa emoţiilor de când aflase despre decesul lui George, apoi intră în biroul lui fără să mai schimbe vreo vorbă cu ea, cum făcea de obicei. Frusina îl simţi că este tulburat după felul cum i-a vorbit şi cum arăta la faţă dar nu îndrăzni să-l întrebe ce s-a întâmplat, crezu că este din cauza oboselii şi mai ştia că are probleme cu inima. Strânse dosarele de pe birou, le aşeză într-un dulap, îşi luă geanta şi, înainte de a pleca ciocăni la uşa primarului să-i spună că pleacă. Deschise uşa şi îl surprinse cu capul  între mâini, aplecat, pe birou.

- Domnule primar, nu vă simţiţi bine? îl întrebă Frusina.

- Nu, Frusina, mă simt cam obosit şi prins cu multe griji, probleme.

- Am venit să vă mulţumesc şi să vă spun că am plecat. O zi bună!

- O zi bună şi ai mare grijă de tine! îi răspunse primarul cu o voce stinsă.

 Plecă mirată de atitudinea primarului; niciodată nu îi spusese să aibă „mare grijă de ea”, i-a mai spus aşa când a fost tatăl ei bolnav şi atunci când nu se simţea ea bine, „să aibă grijă de ea”, dar nu ca acum.

 Ieşi în stradă şi se gândi să-şi îndrepte paşii spre magazinul sătesc, să facă mici cumpărături; nişte arome pentru prăjiturile pe care voia să le pregătească pentru masa de prânz, după logodnă. George îi adusese o sticlă cu şampanie cu câteva zile mai devreme pentru că dorea să serbeze împreună cu Frusina, logodna.

Afară se înnorase dintr-o dată, după soarele care arsese până în prânz, dar nu era tot cerul acoperit de nori, erau sporadici, nori ce aduceau ploaia pe diferite porţiuni. Frusina nu avea umbrela la ea. Începuse să fulgere şi să tune.  Alergă să ajungă mai repede la magazin înainte de a începe ploaia dar norii fuseseră mai iuţi decât ea şi începură să verse cu găleata o ploaie torenţială, caldă, de vară. Era prin dreptul dispensarului. Intră să se adăpostească sub copertina de la intrarea în dispensar. În incinta dispensarului nu mai era nimeni dar mai veniseră vreo câteva persoane să se adăpostească de ploaie sub copertină, printre care, şi câţiva copii. Cât au stat acolo, a fulgerat şi a tunat aşa de tare ca şi cum ar fi trăsnit pe undeva, prin apropiere. Copiii se strânseseră unii lângă alţii de frică iar o femeie mai în vârstă zise:

- Să ne ferească Dumnezeu de trăsnet, că a mai murit astăzi electrocutat, George a lui Frâncu!

 

Când îi auzi numele iubitului ei, Frusina o luă prin ploaie ca o zăludă şi alergă spre casa părinţilor lui, cu lacrimi în ochi. Alerga şi nu mai vedea pe unde calcă; pe pământ, prin bălţi, prin şanţuri. Traversă livada împiedicându-se de buturugi, lovindu-se. Căzu de câteva ori, se ridică şi fugi mai departe. Cu genunchii zdreliţi, udă până la piele, ajunse la curtea părinţilor lui George. Poarta era deschisă. În verandă se aflau câteva persoane care aprindeau lumânări în sfeşnicul mare adus de la biserică împreună cu steagul mortuar. Îi bătea inima puternic şi i se înmuie picioarele de parcă toată puterea i se scursese în pământ. Se prăbuşi pe prima treaptă de la intrarea principală, fără vlagă, având halucinaţii:

George venise mai devreme la biserică şi făcuse un covor din petale de trandafiri, apoi veni acasă la ea şi o luă la biserică. Erau numai ei şi preotul. Îmbrăcat elegant, într-un costum negru, cu o camaşă albă, cu papion negru la gât, înalt, frumos, cu zâmbetul lui obişnuit pe buze ce îi dezvelea o dantură albă, perfectă, cu ochii lui negri, pătrunzători, părul dat într-o parte, părea ca un Făt- Frumos. Îi adusese un buchet de trandafiri de culoare roz şi unul alb, în mijloc. Buchetul arăta diafan ca şi Frusina care era îmbrăcată într-o rochie roz, din mătase naturală, strânsă în corset şi apoi largă, care, la adierea vântului de vară, se unduia ca un val de mare. Cu părul castaniu, făcut bucle, puţin ridicat în părţi, cu ochii ei albaştri, strălucitori, cu gura ca o mură, arăta ca o prinţesă ruptă din poveste. Preotul îi binecuvântă. Le ţinu slujba de logodnă şi când îi întrebă de verighete, George se căută în buzunarul unde ştia că a pus cutia. Nu o găsi. O căută prin toate buzunarele şi nu dădu de ea. Fugi acasă, să le caute. Trecuse ceva timp şi Frusina începu să se îngrijoreze, să simtă cum se topeşte de la căldură şi emoţii şi nu peste puţin timp, leşină în biserică.

 

Se trezi într-o cameră la părinţii lui George. Cineva îi dăduse palme să o trezească din leşin, o alta îmbibase puţin oţet pe un tifon şi îi dădu uşor pe la nas, apoi o schimbaseră de hainele ude.

Frusina îşi reveni şi îşi dădu seama unde şi de ce se află aici. Se ridică şi se duse în camera unde se afla sicriul. Nici nu observă câte persoane se aflau în cameră. L-a sărutat pe frunte şi pe obraji şi începu să-l mângâie pe frunte şi păr. Cu vocea tremurândă şi gâtuită de durere începu să-i şoptească:

- Iubirea mea, ce-o să mă fac eu fără tine, fără dragostea ta? Tu îmi dădeai putere de a trăi, de a merge mai departe! Şi lacrimile începură să-i curgă şiroaie.

Îi tremurau picioarele. Se uita la el şi nu mai contenea cu plânsul. George era îmbrăcat în costumul pe care trebuia să-l poarte la logodnă. Era aşa de frumos, parcă dormea!

O femeie o luă uşor de mână şi o duse într-o cameră unde se afla mama lui George care nu mai avea lacrimi de atâta plâns şi căreia i se administrase atâtea medicamente, parcă era drogată. Geta desfăcu mâinile şi o îmbrăţişă pe Frusina, aşezându-şi capul pe umărul ei. Aceasta, la rândul ei o strânse în braţe şi plânseră amândouă, una, în braţele celeilalte. Dispăruse toată antipatia între cele două femei; parcă erau prietene de când lumea!

- Frusina, spuse Geta, desprinzându-se de ea şi aşezându-se pe pat, ştiu că George îşi dorea foarte mult să se însoare cu tine! M-am gândit să te îmbraci în rochie de mireasă când îl vom conduce pe ultimul drum. Trebuie să meargă cineva să o cumpere.

Frusina încuviinţă dar îi spuse că nu este nevoie de rochie albă, ea are una roz, din mătase naturală şi doreşte să se îmbrace cu ea. Prin urmare, aşa a rămas, ca ea să se îmbrace în rochia pe care o pregătise pentru logodnă, logodnă despre care nu ştia nimeni, nimic.

Geta vorbi cu preotul când veni să citească stâlpii despre acest lucru, dacă le dă o binecuvantare în situaţia de faţă. Preotul a spus că se poate, se mai fac excepţii şi că ar fi bine să aibă şi verighetele. Cutia cu verighete se afla la Frusina acasă. Pe ele erau încrustate numele lor: Frusina şi George. Se frământa cum să facă, să-i spună Getei că ei erau pregătiţi şi cu verighete pentru logodna ce urma să aibă loc chiar în duminica aceea.

Însă, preotul, i-o luă înainte şi-i spuse Getei că cei doi au verighete, că erau pregătiţi cu toate, că voiau să se logodească. Geta nu mai spuse nimic, era tardiv să se revolte sau să schiţeze vreun gest. Fiul ei era mort, durerea era prea mare.

Frusina rămase la priveghi prima noapte iar la a doua, Geta o sfătui să se odihnească, să poată să-l conducă pe ultimul drum. Merse acasă, îşi pregăti toaleta şi cutia cu verighete iar somnul  fuse sporadic, întrerupt de lacrimile care izvorau şi se transformau într-un plânset înnăbuşit. Nu voia să o audă Gheorghe care era îngrijorat de starea ei şi chiar se gândea să nu facă vreun şoc. Durerea îi pătrunsese prin tot corpul, atât pentru pierderea lui George cât şi pentru nefericirea fiicei sale care trecuse prin două şocuri puternice iar el, ca bărbat, nu putea să o ajute aşa de mult cât putea o mamă pe care Frusina nu o avea. Nu îşi găsea cuvintele potrivite pentru a o încuraja sau pentru a-i da vreun sfat în momentele acelea, grele. Tăcea şi suferea alături de fiica sa.

(un episod luat aleatoriu din nuvela)

[Vasilica Ilie]

Da, asa este, episodul acesta este anterior celui pe care l-am postat data trecuta, nu v-am "incurcat" prea tare!:) Ma bucur ca ti-a placut...Sper sa va placa nuvela mea per total cand o veti citi tiparita in carte. Acum o revizuiesc. Imi trebuie pe cineva sa-mi faca prefata si apoi s-o dau la tiparit. Multumesc pentru popas si urare. O seara frumoasa! Cu drag, Vali