când plângi, să nu stropeşti gheaţa

[Anne Marie Bejliu]

geometria asurzitoare a acelor iubind recele

şi liniştea, şi tăcerile oceanelor,

şi deschiderea braţelor

dăltuind neobosit icebergurile gândurilor înfiripate odată,

într-o eră a luminii albastre,

rătăcită printre apusuri şi înserări...

 

acele iubesc plutirea,

mişcarea lină până la zdrobirea de maluri,

de corăbii rătăcite printre fisuratele pumnale reci ale tâmplelor albe...

 

iubesc gheaţa sculptată de vânt, de apă, de stânci,

într-o desăvârşită linişte a minţii până la durere.

 

foşnetul rece

mă îmbie să mă las purtată de ecoul veacurilor,

plăsmuite anume, pentru inimă...

 

...doar pentru inima de foc a cuvintelor nerostite...

 

fascicul timid de lumină

pătrunde în peştera trăirilor,

răsturnând înainte de noapte icebergul,

în banalul zilei de azi...

 

în trupul sec al unui azi,

cu palma întinsă spre cer...

[Vişa Marcel]

Am trăit pe deplin sentimentul conservat atât de bine în versuri. Senzaţia de rece binefăcător a gheţurilor. Foşnetul gheţarilor speriaţi de lacrima fierbinte ce ar putea să-i topeasca . Frumoasă idee Anne. Felicitări pentru acest poem atât de plin de muzicalitate!

[Anne Marie Bejliu]

Mulţumesc din inimă, Marcel! Este un moment în care filmarea pătrunde în trupul icebergului. Acel moment mi-a generat o trăire aparte şi nu numai.