Bacanală

[Aurel Conțu]

„…E prima dată când mi-e dat să citesc un text fără semne de punctuație și mă surprinde fluiditatea lui, faptul că nu le simt lipsa ca să înțeleg. E adevărat, suntem tot mai grăbiți și ne e teamă că nu apucăm să facem sau să spunem tot ce vrem, înainte să vină sfârșitul, al cărui ceas nu-l cunoaștem. Ca profesor, eram foarte strictă cu corectitudinea exprimării în scris, dar cu dv. și felul cum scrieți am avut o revelație: când vorbim nu folosim acele semne! Felicitări! Mulțumesc!...”
Leliana Popescu • Professor la Middle school

Dacă punctuația nu se folosește în poezie (și nu deranjează pe nimeni!), în vorbire (unde inflexiunile vocale nu corespund cu regulile Academiei!), mă gândesc că se poate și în proză! Să nu fim mai catolici decât Papa!

Autorul

...ducă-se dracului îmi zic ca și când ar mai conta și-mi continui drumul prin ploaie fără o țintă precisă întotdeauna însă nimeresc undeva ca și acum când zăresc apartamentul Grațielei de la parter o garsonieră amărâtă și insalubră știi cât e ceasul mă întreabă căscând nu îi răspund nici nu mă interesează e trecut de miezul nopții ce-ai mai pățit m-au respins îi zic n-ai ceva de mâncare ți-ai și găsit unde să-ntrebi nici eu n-am mâncat de două zile parcă a intrat dracu`-n toți înțeleg articulez cu jumătate de gură nicio problemă te-am întrebat n-am dat cu paru` pot să-ți ofer în schimb o partidă gratis de sex îmi pun pardesiul din mers și clatin din cap mulțumesc n-am dispoziția necesară mă trezesc în stradă în ploaie în întuneric se arsese probabil vreun transformator mă gândesc la cât de nefericit sunt lumina e ultimul lucru important la care să mă gândesc uită-te dracului pe unde calci mă repede un boschetar de sub o cutie de carton pe care tocmai călcasem ai orbul găinilor încearcă și d-ta pe întunericul acesta i-o-ntorc atunci du-te și te culcă ia-ți o cutie de colo bre pe o vreme ca asta nu dai afară niciun câine trec mai departe fără să-i răspund ploaia se întețește șuvoaiele ploii seamănă cu o găleată de zoaie aruncată de la etaj la câteva sute de metri zăresc pâlpâind câteva luminițe și mă îndrept într-acolo pizda mă-sii nici nu mai contează ce-o mai fi mie îmi chiorăie mațele îmi vine să leșin e un fel de haltă luminile mânjesc un peron înțestat de oameni ciudați infirmi unii de picioare alții de mâini îmbrăcați prost știrbi orbi ce așteptați aici îl întreb pe unul dintre ei trenul ce să așteptăm la ora asta omul care duhnește a țuică proastă rânjește se vede că nu ești de pe aici uite că a și apărut și îmi arată undeva printre nori iar mie nu-mi vine să cred e o locomotivă plutitoare cu mai multe vagoane să nu-mi spui că trage aici ba bine că nu asta-i singura stație în care oprește în afară de ultima din care nu te mai întorci niciodată individul știe ce spune trenul se oprește pe linii iar oamenii dau năvala înăuntru ajutându-se unii pe alții urc și eu printre ei și nimeresc într-un compartiment uriaș în compania unor indivizi cu fizionomii grotești nu cumva ai greșit trenul mă întreabă unul mai domol nu știu am urcat și eu după voi poate găsesc ceva de mâncare sigur ai să găsești mă încurajează el în trenul acesta nu există oameni flămânzi mă așez pe una din bănci care nu fusese încă ocupată și privesc la ceilalți cum scot tot felul de merinde din geamantane unele mai tentante decât altele apoi văd cum își face apariția un individ pirpiriu cu o scripcă în mână care este primit cu urale și aplauze de ce îl aplaudă mă interesez la cei de lângă mine nu știi se miră ei îngrămădindu-mi în față preparate din carne vin și țuică e nea`Argint muzicantul nostru o să-l auzi acuși dă-l naibii de muzicant îmi zic în gând și mă reped asupra bunătăților indivizii de-alături își aprind țigările răsucite manual scuipă pe jos pardoseala devine o mare de flegmă moment în care apare din nou muzicantul de data asta scârțâind din vioara și lansând un refren electrizant ce-ai cerut și nu ți-am dat mă-Ioane am cerut lapte cu zăr tu mi-ai dat carne cu păr măi măi măi asistența-i în delir cum sunt și eu fiindcă intru în elementul lor înfulec și beau țuică din sticlă scuip unde apuc și râgâi mă bat prietenește pe spate cu ei apoi mă prind într-o sârbă cu strigături porcoase mândra mea-i de la Coșărci toată ziua se dă-n bărci a mea mândră-i din Cetate și n-o vrea decât prin spate mă tentează și pe mine gândul să încerc una dar mi se face brusc greață mai ia o bucată de carne mă îmbie vecinul meu de pahar că-i păcat să se strice nu mai încape îl refuz dar nu-l las să plece ce fel de carne-i asta că n-am mai mâncat așa ceva carne de om bre nu știi n-aveam de unde să știu și simt că Pământul începe să se învârtă cu mine după care nu mai simt nimic...