am văzut

[Anne Marie Bejliu]

 ...printre umbrele concentrice ale gândului meu

rodurile lăsându-şi esenţele în pumnul de abur al lui Dumnezeu

un deget Îşi rotea deasupra cuvintelor,

redându-le viaţa cuminte a sihaştrilor,

înveşmântaţi în scoarţa copacului de pâine,când îmi ştergeam ochii

de aluatul înfruntărilor repetabilelor furtuni cu fulgerul din inima pământului ce sunt.

mai urc puţin treptele spre cerul Tău, Doamne, apoi,

îmi adun lesturile şi le ard,

în vâltoarea gheţurilor albastre pe care cineva,

odată, demult,

mi le-a aşternut între tâmple pentru a le transforma în păsări.

albastre le dorea atât de mult încât,

am frânt aripile propriului cer,

pentru a le şterge umbrele şi tăcerile,

şi lacrimile zvântate în cuptorul de aur al timpului uneori trăit,

uneori uitat într-un colţ mizer al lumii în care sunt obligată să respir.

 

de-am reuşit, Doamne, îţi mulţumesc.

şi inima mea, o ştii prea bine...

se află mereu între pumnul Tău

şi colivia de argint pe care mi-ai dăruit-o şi-n care,

literele numelui meu,

îşi aşteaptă împlinirea,

când amurgul firelor de nisip se vor rostogoli în versuri albe,

deasupra vieţii de acum...

 

în fapt,

sunt doar o cascadă a nevoilor bulzului în care mă zbat.

 

lumina îmi este trupul Tău,

în care,

cresc precum fărâma de azimă,

Iubirea...

o ating în fiecare secundă a conturului în care nu mai dorm.

tac sau vorbesc prea mult uneori...

cu singurătatea...