am aprins triunghiul apelor

[Anne Marie Bejliu]

înălţând cuvintelor frunţile

apoi,

rând pe rând,

m-am rostogolit

ceas,

în tâmplele tale.

cu un cârlig de iarbă

mi-ai ridicat pumnii,

înfăşuraţi cu migală

în cuvintele tăcerilor

în care te scalzi.

nu mai ştiu să tac

sau poate gândurile 

au furat,

pe fila golită de începuturi,

unghiul orb al umbrei în care,

 scalzi polii sărutului promis.

cânţi mereu

aria cuvintelor nescrise.

nu ştii să porţi în pumni

decât formele spaţiului.

aerul îl răneşti.

îi aud strigătul 

şi simpla desfăşurare a conului

te rostogoleşte

în metafora plină de amar

a florilor rămase pe treapta ofilirii.

simplu gest de tandreţe

te readuce orb în dimineţile mele.

am prins în podul umbrei,

cubul în care

zvâcnetul gândului tău

mă întoarce în iarba fiarelor

cu genunchiul înfipt

într-o coajă de vis.

o păstrez durere şi formă

pentru via rugă

înălţată la rang de curcubeu,

între coroana Cuvântului

şi rădăcina ploilor albastre.

[Anne Marie Bejliu]